LUMEA CREDINTEI – august 2005

vasiliade

CAMINUL DE SUB ACOPERAMANTUL MAICII DOMNULUI

Pentru cei mai multi pensionari, perspectiva internarii intr-un azil de batrani reprezinta o adevarata drama. Oamenii ajung la aceasta solutie pentru ca nu au posibilitati materiale si nici nu se pot intretine singuri. Asezamantul "Acoperamantul Maicii Domnului" reprezinta o raza de speranta in viata batranilor, care pot sa-si duca zilele mai departe in conditii decente, sub atenta supraveghere a unui personal specializat in problemele varstei a 3-a, dar, mai ales, sa simta dragostea crestineasca a oamenilor Bisericii.

"Nu mai sunt singura"

Cand am ajuns la asezamant, intr-o dupa amiaza fioros de calda, pe cativa dintre locatari i-am surprins foarte ocupati, asa ca nu i-am deranjat de la activitatile lor. Cei care pot munci inca, ajuta bucurosi la gospodarie. Domnul Stefan isi calca singur hainele, doamna Elena trebaluieste printre oale si farfurii la bucatarie, mesterul lon n-are stare o clipa, toata ziua munceste, bate cate un cui, repara o clanta, aranjeaza un raft pe perete sau pleaca prin oras. In curte, pe un scaunel minuscul, sta la umbra o batranica, sprijinindu-se de un baston. Chiar daca aude mai greu, e foarte vioaie si comunicativa. La cei 82 de ani, Maria Tintea pastreaza inca o distinctie si o puritate, semne

ale unei vieti cumpatate. A fost casatorita cu preotul Ioan Tintea din Vulcan, judetul Brasov, cunoscut in zona pentru faptul ca a reusit sa ridice in apropierea minei de carbuni o capela pentru mineri, fiind ajutat chiar de acestia. Prezbitera isi aduce aminte cu lacrimi in ochi de ziua neagra in care a trebuit sa se desparta de parinte: "Era intr-o vineri. Se intorcea de la un maslu. Parea suparat, cred ca se certase cu cineva. Nu mi-a spus. A murit asa, dintr-o data, fara sa fi fost bolnav, fara sa fi suferit de ceva!". In urma lui, preotul a lasat o casa mare, dar pe care preoteasa n-a mai reusit sa o intretina singura. Asa a ajuns la camin. E foarte multumita, oamenii se poarta frumos cu ea. "Cel mai mult ma bucur ca nu mai sunt singura, ca vorbeste si cu mine

cineva. Cand eram acasa taceam, taceam, nu aveam cu cine discuta si parca uitam sa mai vorbesc".

Arestat pentru "crima impotriva poporului sovietic eliberator"

Inaintam pe holul asezamantului, la etajul 1. Cioc-cioc, usor, intr-o usa alba pe care sta lipita cifra 3. "Intrati, va rog!" - se aude un glas firav. Inauntru, doua paturi, unul pe

stanga, altul pe dreapta. Daca intinzi o mana, te poti prinde cu vecinul, asa cum fac pustii in tabara. Afara, in lumea cealalta, zgomotoasa, tipa un copil: "Bunicule, bunicule, mi s-a lupt lantu' de la bicicleta, hai vino sa mi-l lepali!". Undeva, intr-o casa din apropiere, cineva coace vinete. Camera in care pasim e micuta. Deasupra ferestrei, o icoana cu Sf. Gheorghe, cu

 inscriptii chirilice, indumnezeieste incaperea. Pe patul din stanga, un batranel bland, cu ochii cenusii, coborat parca din povestile copilariei, asteapta sa vina seara, cu racoarea ei matasoasa. E cald in camera numarul 3 si miroase a medicamente. Un radio Selena 223 troneaza pe una din noptiere. "Ma numesc Serghie Rosca, merg pe 93 de ani si sunt preot", se prezinta batranul, militareste. "In tinerete am fost ziarist. Intai, corector, apoi am devenit reporter si redactor. Eu si cu sotia mea, Antonina, suntem printre primii locatari ai acestui asezamant social. Saraca, nu prea vorbeste, a avut un accident cerebral in urma cu 4 ani. Acum e mai bine, ca nici nu se putea misca". In patul din stanga, ghemuita, cu un trup imputinat, o batranica priveste uimita in jur. Tace si asculta. Pe unul dintre pereti este scris graficul zilnic de tratament. Glasul preotului susura molcom: o soapta de durere venita din alte timpuri. Cand vorbeste, figura prelunga ca de sfant i se lumineaza. "M-am nascut in Soroca, Basarabia. Am locuit insa multa vreme la Chisinau, unde am urmat Seminarul Teologic, apoi Facultatea de Teologie. Pe timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial eram confesor de rezerva intr-un spital din Chisinau. Aveam grija de raniti. Am fost propus si pentru decoratie. Insa, dupa razboi, m-au arestat pentru ca am scris in articolele mele ca Basarabia e pamant romanesc. Asta era o crima impotriva poporului sovietic eliberator".

Gura de aer

Retraind drama de atunci, batranul preot, fost ziarist si detinut politic, face o calatorie in adancurile sufletul sau, cautand amintiri demult uitate. A stat 5 ani in detentie la Jilava, alaturi de alti ziaristi, politisti, scriitori si preoti inchisi pe motive politice. I-a fost foarte greu, s-a si imbolnavit, dar toate astea au trecut. Isi mai aduce aminte ca in celula in care erau bagati, unii peste altii, 30-40 de oameni, nu era aer deloc. Aproape ca se sufocau. Din cand in cand, insa, faceau cu schimbul la usa si sorbeau, printr-o gaura cat unghia, aerul racoros si bun care falfaia pe hol. "Mi se parea ca e cel mai curat aer, ca e de la munte. Abia asteptam sa-mi vina randul si mie!". Cate n-au indurat detinutii acolo! Nici nu mai vrea sa-si aminteasca. Pe data de 21 ianuarie 1953, parintele Rosca iese din inchisoare si se intoarce la fostul loc de munca, Azilul "Elena Doamna" din Bucuresti, unde preda religia inainte de razboi si unde tinea slujbe ca preot in capela. Dar religia fusese desfiintata din scoli si el nu mai avea cui sa predea. Asa ca s-a dus la Patriarhie, sa ceara o parohie. Oriunde. Dupa un an si jumatate de la iesirea din inchisoare, parintele a primit o parohie la Peris. Dar acolo nu avea nici un salariu si se descurca foarte greu. A stat cat a stat acolo si, dupa un timp, iar a ajuns pe la Patriarhie. Isi aminteste zambind: "N-o sa uit niciodata scena asta: asteptam sa intru la unul dintre consilierii Patriarhiei, cand, pe hol, ma intalnesc cu Prea Sfintitul Teoctist, care m-a intrebat: «Cine esti?». I-am raspuns ca sunt Rosca. Auzise de mine, stia ca fusesem bolnav in inchisoare, s-a interesat daca ma simt mai bine. Tocmai atunci a venit si consilierul. Cand l-a vazut, Prea Sfintitul i-a spus asa: Parinte consilier, il vezi pe parintele Rosca? Bine! Sa-i dai o parohie buna!» Si i-a dat. La Spantov. Aici a stat o perioada, pana cand un preot care avea doi copii il roaga din tot sufletul sa-l lase pe el sa slujeasca in parohia respectiva. N-a putut sa-l refuze. I-a cedat parohia si de acolo a plecat la Goga, in apropiere de Ploiesti. Si drumul parintelui Rosca nu s-a oprit aici. La Goga a ramas cativa ani buni, era bine, oamenii iubeau biserica. Dar intr-o zi se trezeste ca ii bate la usa un tanar absolvent de Teologie, de fel chiar din localitatea Goga. Terminase facultatea si ar fi vrut sa fie paroh in satul in care s-a nascut. "Parinte, zicea acela, daca nu-mi lasi parohia asta mie, eu ma las de preotie!". De teama ca acel tanar ar fi putut abandona sutana preoteasca, pr. Rosca i-a dat lui parohia din Goga, cu toata inima. Apoi, Patriarhia l-a trimis in apropiere de Buftea, sa slujeasca la Tamas. S-a dus cu bucurie, gandindu-se ca e mai aproape de Bucuresti, unde erau

preoteasa lui si copilul. La Tamas a stat 12 ani, de care isi aminteste cu placere si azi. N-a ramas, insa, nici aici, pentru ca s-a mutat la parohia Sf. Ioan Botezatorul din Pantelimon, apoi la biserica din Militari, de unde a si iesit la pensie, in 1978.

"Imi canta moartea la fereastra/ Ca-ntr-o vecernie-n surdina"

La asezamant a venit pentru ca trebuia sa aiba cineva grija in permanenta de sotia lui bolnava. Singur nu s-ar fi descurcat acasa, cu atatea medicamente, injectii, perfuzii; avea nevoie de o persoana specializata. "E foarte frumos aici, e bine, au grija de noi, mancarea e excelenta, oamenii sunt de calitate. Merg la slujba in biserica, daca ma plictisesc in camera cobor in sala de mese la televizor, ma plimb prin curte, citesc, scriu. Ce sa fac altceva cand... Imi canta moartea la fereastra/ Ca-ntr-o vecenie-n surdina./ Nu cate-au fost, mi-aduc aminte,/ Ci cate-ar fi putut sa fie... Asta e viata! Trebuie sa o traim si s-o acceptam asa cum e. Altfel, sa stiti ca mi-e tare dor de casa mea, de copacul din fata geamului, de strazile Bucurestiului, de Biblioteca Academiei, imi lipseste motanul meu negru, stiti ce destept e?". Si deodata, preotul Rosca se opreste din vorbit, uitandu-se gales pe fereastra. Tristetea se joaca pe pleoapele lui stravezii si ochii, numai ape, o cauta pe Antonina lui draga. "E greu sa fii batran si singur!", suspina din adancul fapturii, iar noi ne ridicam de pe scaune, vinovati parca de durerea nevazuta a parintelui. Plecam. La despartire ne daruieste doua iconite cu Maica Domnului: "Sa va poarte de grija pe unde mergeti si sa scrieti un reportaj frumos!".

Dana FODOR - Gabriel MATEESCU