Increde-te in Dumnezeu in nenorociri, si te roaga Lui!

Gandul I

al curajului

In toata vremea si in orice stare a vietii, oamenii ce traiesc pe pamant au cunoscut din cercare adevarul acestor cuvinte.

Sunt aproape patru mii de ani de cand Iov a zis: "omul nascut din femeie vietuieste putin si este impovarat de multe dureri".

Eu sufar si ma plang ca si cum as suferi singur in aceasta lume; ma tulbur, ma mahnesc, cartesc, dar acestea nu fac decat a adauga durerea mea, in loc de a o indulci. Ce voi face? Fiindca nu este in puterea mea a nu suferi, va trebui oare a ma supune, sau a ma arunca in deznadejde?

Toti oamenii sunt supusi la suferinte, dar unii le sufera cu curaj, iar uneori si cu bucurie; altii se intarata din pricina lor si cad intr-o intristare, care de multe ori le pricinuieste si moarte. Cei dintai sunt aceia care cauta si afla mangaiere in religie, in rugaciuni, in nadejdea si in credinta in Dumnezeu; iar cei de-al doilea sunt atatia nenorociti care traiesc fara credinta in Dumnezeu: pentru care viata de acum este totul si pe care nimic nu-i ajuta, spre a purta povara nenorocirilor, care este prea grea pentru slabiciunea lor.

In intristarile si bolile ce ma impresoara si de care nu voi scapa, care va fi oare partea cea mai buna ce trebuie sa iau? Negresit ca aceea de a ma intoarce la Dumnezeu, care singur poate sa ma sprijine, si sa caut in dragostea Sa mangaierea si ajutorul, pe care in zadar le-as cauta in alta parte. Caci mantuirea vine de la Domnul. El vindeca inimile cele sfaramate si intoarce la viata pe cei ce sunt la portile mortii!

Dumnezeul meu si Doamne! ia aminte spre mine ca sunt plin de intristare; viata mi s-a facut povara si spre greutate mie. Dar Tu, milostivindu-Te, poti a ma vindeca.

Eu hotarasc ca in viitor sa iau aminte si niciodata sa nu pierd din vedere ca fiecare om sufera pe pamant.

Sa nu ma plang daca si eu sufar ca si ceilalti oameni, fiindca cu ce sunt eu mai bun decat altii?

Voi cauta deci, de azi inainte la Dumnezeu, singura mea mangaiere, si voi pune intru Dansul cea mai statornica nadejde.

Gandul II

Suferintele nu sunt raul cel mai mare de pe pamant, cum ne inchipuim noi - caci poate ajunge cineva sa sufere cu nepasare, inca si cu bucurie, dupa pilda sfintilor. Dar a suferi nemangaiat si fara nadejde, acesta este raul cel mai mare, acesta este iadul acestei vieti!

Asadar, nu pentru ca oamenii sunt osanditi la suferinte sunt nenorociti, ci, indeosebi, pentru ca nu stiu a-si usura greutatea suferintelor lor. Dimpotriva, si le fac si mai impovaratoare.

Fericit si de o mie de ori fericit este intr-acesta vale a plangerii omul care cunoaste stiinta de a suferi, fiindca pacea si fericirea, de care noi ne putem bucura pe pamant, nu stau decat in lasarea in voia Domnului si in rabdare. Dar vai! cati oameni sunt orbi si vrajmasi ai lor insisi, care nu voiesc acest pretios adevar!

Eu l-am cunoscut oare in trecut? Nu! N-am cunoscut calea pacii. In mijlocul durerilor si al suferintelor, n-am facut decat sa-mi blestem soarta si sa cartesc impotriva lui Dumnezeu. In nenorocirile mele, nadajduiam in ajutorul omenesc si nu ridicam ochii inimii mele catre singurul si puternicul Mangaietor al celor nenorociti!

O, Dumnezeul meu! invata-ma a suferi in nenorociri! Milostiveste-te asupra slabiciunii mele si ajutorul darului Tau sa usureze povara ce ma apasa!

Doamne! eu voi suferi toate cu inlesnire, daca Tu vei fi cu mine.

Ma voi sili neincetat a pune pe ranile suferintelor mele doctoria cea mai sigura, care este rabdarea si lasarea cu totul in voia Domnului, in mana Caruia este soarta mea.

Voi vorbi oamenilor putin despre suferintele mele, fiindca ei nu cunosc taina a le indulci, si poate sunt multi care se bucura, vazandu-ma in nenorociri.

Gandul III

al celor ce plang

Daca suferintele sunt netagaduite pentru toti oamenii, crestinului insa ii sunt folositoare.

Toata desavarsirea noastra sta intru a ne desface de dragostea fapturilor si chiar de a noastra, pentru a ne uni cu Dumnezeu. Si nimic nu este in stare, ca suferintele, a rupe legaturile ce ne robesc pe pamant.

Daca lacrimile ce noi varsam pe pamant n-ar avea alt folos decat a ne usura inima, atunci urmeaza sa intelegem aceste cuvinte ale Evangheliei: "Fericiti cei ce plang".

"Fericiti cei ce plang!"

Mantuitorul nostru, dupa ce a zis "Fericiti cei ce plang!", adauga: "ca aceia se vor mangaia". Dar cine oare ii va mangaia? Insusi Dumnezeu. Si cum? "Ochiul n-a vazut, urechea n-a auzit si la inima omului n-au ajuns" mangaierile si bunatatile pe care Dumnezeu le-a pregatit pentru cei ce sufera in aceasta lume, cu rabdare, pentru dragostea Lui. Daca noi am gusta un singur minut, pe pamant, bucuriile ceresti cele negraite, pe care Dumnezeu le-a pregatit alesilor sai, n-am fi avut alta dorinta mai mare decat a petrece, aici pe pamant, o viata de suferinta, pentru ca sa ne invrednicim a fi mangaiati in ceruri.

Iata pentru ce sfintii se bucurau intru patimirile lor. Iata ce facea pe mucenici sa defaime ingrozirile tiranilor, muncile si insasi moartea; iar cuviosii, care calcau in picioare bogatii, mariri, desfatari, si se dadeau la tot felul de nevointe, isi aveau ca dorire a lor aceea de a suferi si a muri.

Dumnezeul meu! doresc mai bine a suferi aici cu alesii Tai, decat a fi partas bucuriei celor ce calca poruncile Tale cele sfinte.

O, Tu! Care cunosti numarul stelelor si al nisipului marilor! Tu cunosti si numarul lacrimilor mele si nu le vei lasa nerasplatite.

Voi zice totdeauna in cursul zilelor mele: "Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia".

Voi cugeta la alesii Domnului din toate veacurile si voi urma cu bucurie pe Iisus Hristos cel rastignit.

Gandul IV

al luptei cu nenorocirea

Un drept, un apostol al lui Hristos cel rastignit, graieste aceste cuvinte. Este de mirare ca noi, care suntem atat de slabi si care n-avem intru noi darul asa cu prisos, precum era in Sf. Apostol Pavel, vom fi stapaniti de intristare si vom purta suspinand povara nenorocirilor, ce ne apasa in aceasta viata?

In zilele de intristare si de dureri, cand Dumnezeu sloboade a trece peste capetele noastre furtuna nenorocirilor, suntem cufundati ca intr-o noapte intunecoasa, ce ne infatiseaza din toate partile icoana mortii. Ne asemanam calatorilor de pe mare, cuprinsi de furtuna, pe care valurile intaratate ii ridica uneori pana la nori, si pe urma ii arunca in adanc. Inima noastra, obosita si apasata, nu se ingrijeste de nimic. Pierdem orice simtire si nu avem alta dorinta decat, de ar fi cu putinta, sa scapam de durerea ce ne apasa; chiar moartea, in asemenea clipe dureroase, nu ni se pare a avea ceva ingrozitor si poate o si chemam.

Numai religia poate sa faca pe om mai puternic decat toate nenorocirile vietii. Chiar daca intamplarea va da omului destula putere pentru a suferi nenorocirea cu curaj, intelepciunea omeneasca n-o poate indulci prin nadejde, ca religia. Inca si mai putin poate face pe om sa se bucure in suferintele sale, precum se bucura cei ce urmeaza lui Iisus cel rastignit, Cel ce a zis: "Veniti catre Mine toti cei osteniti si obositi si Eu va voi odihni pe voi".

Acelasi apostol, care covarsit de durere, se arata a nu mai avea nadejde nici de viata, zice: "Suntem ca niste intristati, dar pururea bucurandu-ne!"

Dumnezeule! in durerea cea mare eu alerg catre Tine. Zi sufletului meu: "Mantuirea ta sunt Eu"!

Cand nenorocirea ma va apasa si cand toate nadejdile in ajutorul omenesc vor pieri de la mine, atunci mai mult ca niciodata, voi pune nadejdea mea in Dumnezeu, aducandu-mi aminte de cuvintele pe care le-a zis lui Petru, cand umbla pe mare, in vremea furtunii: "Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?".

Gandul V

Omule, pentru ce lasi sa te supuna intristarea, care te usuca ca un vant arzator? Vezi cat esti vrednic de plans, pentru ca te-ai dat cu totul la dragostea lucrurilor pieritoare. Ele ti s-au luat si fericirea ta a pierit odata cu acestea. Esti inconjurat de intristare, ca de o noapte intunecoasa. Aceleasi lucruri, care putin mai inainte te inveseleau, acum ti s-au facut urate. Cauti singuratatea, si nu afli alta mangaiere decat a te hrani cu lacrimile tale.

Pentru ce esti trist suflete al meu? Au nu pentru ca ai cautat fericirea ta in lucruri pamantesti si trecatoare? Frumusetea fapturilor nu trebuia sa-ti slujeasca decat a te inalta cu mintea pana la Facatorul. Ele insa te-au robit atata, incat tu ti-ai ingramadit in ele toata dragostea ta, toata nadejdea si durerea, care acum te sfasie. Este o dreapta pedeapsa a dragostei tale celei nechibzuite.

Intoarce-te catre Dumnezeu si-ti vei cunoaste ratacirea. Vei binecuvanta mana ce ti-a ridicat aceea ce priveai a fi pentru tine un bine desavarsit.

Vremea indulceste amaraciunea durerilor, inchide ranile pricinuite de nenorociri. Dar omul care din acestea nu va invata a se intoarce la Dumnezeu, ca spre binele cel desavarsit, pierde plata suferintelor sale. Mangaierea ce-i aduce vremea este tarzie si nedesavarsita; in vreme ce mangaierile ce le da nadejdea in Dumnezeu sunt grabnice si mari. Fericit este omul care, desfacut de legaturile pamantesti, se inalta catre Dumnezeu prin fapte bune, unde afla mantuirea si odihna!

O, suflete al meu! pentru ce esti trist? Nadajduieste in Dumnezeu si roaga-te Lui zicand: O Doamne! "lumineaza peste mine lumina fetei Tale, si ma vei mangaia!"

Ma voi folosi de suspinele acestei vieti, pentru a ma desface de toate cele trecute. Voi privi ca o binefacere tot ce ma face sa cunosc ca, inafara de Dumnezeu, nu este adevarata fericire.

Gandul VI

Cel ce si-a pus credinta in Dumnezeu nu se va clatina. In zadar vor sufla vanturi impotrivitoare, care ar rasturna cei mai mari munti ai pamantului, pe el insa nu-l vor misca.

Dreptul se vede uneori lipsit de tot avutul si de toata mangaierea omeneasca. Darurile norocirii ii sunt rapite. Este in prada calomniei si a nedreptatii. Prietenii sai, cei de aproape ai lui si insasi rudeniile il parasesc. Se pare a fi ajuns in cea mai de pe urma nenorocire; dar cu toate acestea el este linistit si se arata ca o stanca tare, impotriva careia se izbesc si se sfarama valurile furioase, fara a o misca. De unde ii vine atata putere si virtute? Din credinta sa in Dumnezeu, Care nu paraseste niciodata pe cei ce nadajduiesc in El si le trimite, la vreme de trebuinta, ajutorul si mangaierea Sa cea atotputernica!

Ispita nu va tine necontenit; linistea si curatul senin urmeaza furtunilor celor mari. Cu cat mai mult a suferit dreptul, cu atat se va arata si mai placut lui Dumnezeu, si bucuriile lui vor prisosi, pe masura suferintelor ce l-au incercat.

Sa nu ne lasam, o crestine, sa cadem sub povara suferintelor! Fii incredintat ca Dumnezeu niciodata nu este mai aproape de noi, ca in suferinte. Si cand slabiciunea noastra este mai mare, atunci prisoseste darul Sau cel nevazut si cu puterea Sa ne apara si ne ridica.

"Domnul este de-a dreapta mea, zice proorocul, si nu ma voi clatina".

Oricat de grea va fi lupta, fii sigur de biruinta; caci Dumnezeu este langa tine, spre a pune sfarsit durerilor ce te apasa.

Nu te inspaimanta, cand te vei vedea lipsit de ajutorul omenesc. Oamenii sunt, ca si tine, neputinciosi si nu este mantuire intru ei. Nu nadajdui deci in boieri, in fiii oamenilor, ci in Dumnezeu; caci cu cat oamenii te vor parasi, cu atat mai mult Dumnezeu te va sprijini si nu te va lasa in mana vrajmasilor tai si in prada durerii, ca El este Dumnezeul si Rascumparatorul tau. El s-a pogorat pe pamant ca sa te caute, ca pe o oaie ratacita, si sa te mantuiasca.

Dumnezeul meu, pune sfarsit suferintelor mele! Oricat de grea va fi lupta, nadajduiesc a castiga biruinta cu ajutorul Tau.

Nu ma voi teme, vazandu-ma lipsit de ajutorul omenesc; caci cu cat ma vor parasi oamenii, cu atat mai mult ajutorul Tau ma va sprijini.

Gandul VII

Noi credem in Dumnezeu, dar adeseori lucram ca necredinciosii, care nu vad in lucrurile acestei lumi decat fapta intamplarii, sau daca izbutim in intreprinderile noastre, o dam aceasta pe seama maiestriei planurilor noastre. Dar cel ce va fi patruns de acest adevar: ca tot ce se face pe pamant este fapta lui Dumnezeu, in norociri binecuvanteaza mana facatoare de bine a lui Dumnezeu si nu se lauda intru intelepciunea sa, fiindca Domnul a zis: "Fara de Mine nu veti putea face nimic"; iar in nenorociri, lasandu-se in voia Domnului, striga cu Iov: "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Lui binecuvantat!"

Sfantul Pavel ne invata ca totdeauna sa multumim, adica sa primim deopotriva si binele si raul, care ne vine in aceasta viata. De vom lua aminte la aceasta invatatura a Apostolului, vom vedea ca aceasta este o urmare a increderii si lasarii noastre in voia lui Dumnezeu. Deci sa credem, dupa sfanta Evanghelie: ca fara voia Parintelui ceresc, nimic nu se face, ca tot ce se face este spre folosul nostru si slava Sa, si ca trebuie sa-i multumim Lui totdeauna.

Toate sunt hotarate de El, spre mantuirea noastra: Binele, precum si raul, bolile, precum si sanatatea, moartea ca si viata. Ce poate oare sa tulbure pe cel ce crede adevaruri atat de mangaietoare? Orice i se intampla, el vede mana Domnului si Il binecuvanteaza.

Orice voi incepe, de la Tine vreau sa incep, lasandu-ma cu totul in mana Ta.

Gandul VIII

Nu cautati o mare odihna pe pamant, ci dimpotriva, o mare rabdare, zice scriitorul Urmarii lui Hristos, caci totdeauna aveti de suferit. Pentru noi este de cel mai mare folos sa ne deprindem totdeauna la rabdare, ca aceasta este doctoria cea mai sigura impotriva tuturor relelor vietii. Prin rabdare castiga omul o energie, care il face in stare sa sufere cu curaj orice ispita si nu-l lasa sa cada sub povara nenorocirilor. Fara rabdare, el ar cadea indata si ar pieri cu nevrednicie, facandu-se jertfa a deznadejdii.

Cea mai de pe urma din toate suferintele muritorului se zice agonie sau chin; insa toate suferintele lui sunt agonii, mai mult sau mai putin iuti, si cel ce nu are rabdare in acesta lupta, seamana unui ostas care, pe campul de batalie, nu are nici vitejie, nici curajul trebuincios, si astfel cum va fi biruitor?

Noi nu avem alte bucurii de asteptat pe pamant decat cele ce ni le da nadejdea. Asadar, fiindca vremea de fata nu ne da nimic placut, este de neaparata trebuinta rabdarea si asteptarea unui viitor mai bun, catre care suntem datori sa ajungem.

Apostolul ne recomanda adesea aceasta virtute crestineasca a rabdarii, ca pe un mijloc sigur si scurt pentru a ajunge la desavarsire; caci fara rabdare nu vom putea castiga nici credinta, nici nadejdea, nici dragostea si, fara aceste trei virtuti, nu este cu putinta mantuirea.

Rabdarea indulceste patimile trupului, sau durerile si intampina pe ale sufletului. Mania, neinvoirea, pizma, ura, poftele rele nu afla loc intr-o inima intarita prin rabdare, care este reazemul nemiscat al pacii.

Care este pricina tuturor pacatelor? daca nu nerabdarea si nesupunerea la jugul legii Domnului, care opreste aplecarile noastre spre cele rele. Adam prin nerabdare a pacatuit, cand n-a vrut sa se supuna poruncii lui Dumnezeu si prin rabdare a se impotrivi dorintei celei rele, care l-a facut calcator de porunca. Nerabdarea este pricina cea din toate zilele a greselilor noastre.

Da-mi mie, Doamne, a-mi deprinde sufletul intru rabdare. Fa ca nimic sa nu schimbe in mine pacea Ta, care covarseste toata mintea. Cu ajutorul Tau, ma voi putea deprinde cu rabdarea, atat in cele mai mici nenorociri, cat si in cele mai mari.

Totdeauna cand oamenii ma vor asupri si ma vor nedreptati si cand felurite ispite vor navali asupra mea, imi voi aduce aminte de Iisus, caci in mijlocul vrajmasilor Lui, care-L impovarau cu defaimari si batai, El tacea.

Gandul IX

al luptei cu intristarea

Ce noapte dureroasa, in care Fiul lui Dumnezeu a grait aceste cuvinte! Oare durerile, suferintele si nenorocirile ce ne apasa pe noi in cursul vietii, au vre-o asemanare cu acele suferinte ale Mantuitorului nostru, care a luat asupra Sa faradelegile noastre si S-a jertfit pentru pacatele noastre? Nimic nu lipsea din cele ce puteau pricinui cele mai cumplite dureri si agonie. Si ce sunt suferintele noastre alaturi de acestea? Cand oare fruntea noastra a fost scaldata in sudori de sange? Cand ne-am aflat vreodata fata in fata cu ucigasii nostri? Cand am fost dati la felurite pedepse? Cand am fost amagiti si vanduti de acei carora le-am facut bine? Si cand am fost parasiti de aceia, care trebuiau sa ne ajute si sa ne mangaie? Sau daca am patimit ceva de acest fel, ne-am lasat oare in voia Domnului?

Intristarea este cea mai ingrozitoare din toate relele ce apasa sufletul. Este o durere atat de vie si atat de sfasietoare, incat ne impiedica sa ne folosim toate facultatile mintale, ataca deasemenea si puterile trupesti si ne arunca in tot felul de patimi si neputinte. Toate se fac nesuferite omului ce este trist, ranile sale sunt atat de sensibile, incat nu sufera nici cea mai usoara atingere, o singura vorba poate sa le deschida si sa le faca sa sangereze din nou.

Fiul lui Dumnezeu n-a vrut sa ramana strain de suferinte, pentru ca sa ne arate dragostea Sa si sa ne invete si pe noi a suferi. Sufletul Sau a fost intristat pana la moarte, adica pana in clipa cea mai de pe urma. Si ce a facut El in aceasta agonie, cand curajul se parea ca L-a parasit? Se roaga, cere de la Parintele ceresc usurare. Dar cu ce supunere! "Parintele meu, zice El, de este cu putinta, treaca de la mine paharul acesta. Dar cu toate acestea, voia Ta sa se faca, iar nu a mea".

Auziti voi, suflete deznadajduite?

Iata pilda voastra! Iisus suferind se roaga, si voi asemenea trebuie sa va rugati. El cere slobozirea Sa, si voi puteti sa o cereti pe a voastra, fara a vatama virtutea lasarii in voia Sa.

Dar Iisus n-a fost ascultat, fiindca trebuia sa sufere pentru lume. El s-a supus si un inger din cer i s-a aratat, intarindu-L pe El. Supune-te si tu asemenea vointei Prea Inalte: hotaraste a te lasa in voia Domnului, iar mangaierea si intarirea iti vor veni de sus. Vor fi mangaierile ceresti. Nu trebuie sa cauti altele, care adesea nu fac decat sa-ti invenineze ranile.

Ce-i foloseste sufletului deznadajduit? Orice care-l face a se inalta catre ceruri!

Imi voi aduce aminte totdeauna de intristarea ce Tu ai suferit. Ma voi ruga cu aceleasi cuvinte: "Parintele meu! de este cu putinta, treaca acest pahar de la mine!"

Voi departa din inima mea toata cartirea si nemultumirea, lasandu-ma in voia Ta si mangaindu-ma cu lucrarea faptei bune.

Gandul X

al patimirii cu Hristos

Iisus Hristos ne-a fagaduit ca in casa Parintelui ceresc sunt multe lacasuri pregatite pentru noi. Acolo El ne-a trimis. Dar nu vom ajunge in aceste lacasuri, daca nu vom urma si suferintele Lui, precum Insusi zice: "Cel ce voieste sa vina dupa mine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze". O! cata mangaiere pentru cei ce sufera! Ei merg in urma Mantuitorului, pe imparateasca cale a Crucii Sale, al carei sfarsit este vesnica bucurie si desfatare.

Dar pentru ce trebuie sa patimim cu Hristos, ca sa ne impartasim de marirea Sa? Pentru ca pacatele noastre nu pot fi rascumparate decat prin suferintele din lumea aceasta. Cu toate acestea, relele intamplari ale acestei vieti nu sunt nimic pe langa bucuria ce ne asteapta, numai sa suferim cu rabdare si multumire.

Prin suferintele Sale, Iisus Hristos S-a facut Rascumparator al nostru, si numai prin suferinte noi ne putem face ucenici ai Lui. Pentru aceea apostolul Pavel zice: "Fiul meu, nu fii nebagator-de-seama de mustrarea Domnului, nici nu slabi fiind certat de El! Ca pe cine iubeste Domnul il cearta si bate pe tot fiul pe care-l primeste. De veti suferi certarile ca niste fii, se va afla langa voi Dumnezeu, caci care fiu este pe care nu-l cearta tatal sau? Iar de sunteti fara certare, careia s-au facut partasi toti, iata sunteti din nelegiuire, iar nu fii adevarati" (Evrei, Cap. 12)

Ce vom zice de multimea crestinilor de astazi, care sufera cu atata nerabdare si nemultumire relele acestei vieti? N-avem oare noi de nimic a ne cai? N-avem noi nici un pacat de spalat? Bunatatile ceresti au asa de putin pret inaintea noastra? Si nu stim ca rabdarea este trebuincioasa chiar pentru a vietui aici, pe pamant, mai linistiti? Sfantul Ioan a vazut pe cei alesi intrand in Ierusalimul ceresc si, aratand, zice: "Veniti din necaz mare, aveau in mainile lor ramuri de finic, care este semnul ucenicilor".

Nu cauta insa a te arunca intentionat in suferinte, caci aceasta este semetie si indrazneala. Dar primeste cu supunere cele ce-ti vor veni, aducandu-ti aminte ca nu vei placea lui Dumnezeu decat urmand Fiului Sau, Care a suferit toate fara cartire.

Fa ca, ori de voi trai, ori de voi muri, sa fiu cu Tine! Invata inima mea a suferi.

Imi voi aduce aminte de intristarea ce apasa sufletul Mantuitorului in vremea patimii Sale.

Ma voi ruga cu aceleasi cuvinte cu care se ruga El: "Parintele meu, de este cu putinta, treaca paharul acesta de la mine!".

Voi goni din inima mea toata intristarea, care nu va putea fi infatisata lui Dumnezeu, ca aceasta este neplacuta Lui.

Gandul XI

Gandirea la Dumnezeu, in tulburarile si durerile vietii, este pentru sufletul omului ceea ce este pentru toata faptura o raza de soare, dupa o furtuna puternica. Aceasta raspandeste posomorata noapte a intristarii, ridica puterile cele obosite si pe deasupra ne umple de o dulce mangaiere si bucurie. O, gandire datatoare de viata! sa-mi fii totdeauna de fata in zilele nenorocirii! Fara tine nu voi fi in stare sa port povara durerilor ce ma apasa.

Cate adevaruri mantuitoare ne descopera gandirea la Dumnezeu, cand se infatiseaza intristatului nostru suflet! Toate nadejdile vietii viitoare ni se arata si indulcesc amaraciunile noastre.

Oricat de des ar fi norul ce ne inconjoara, nu poate sa ne ascunda vederea cerurilor. Si cine poate atunci sa descurajeze pe acela care, ca Sf. Stefan, intaiul mucenic, vede cerurile deschise si pe Iisus Mantuitorul lumii stand dea dreapta lui Dumnezeu! In acesta vreme ne asteapta o viata fara sfarsit si o fericire vesnica dupa moarte, de vom vietui ca niste adevarati crestini.

Ce sunt suferintele care ne vin aici pe pamant? Vom putea oare sa ne luptam cu curaj, ca sa castigam atatea bunatati?

Gandirea la Dumnezeu ne aduce aminte de datoriile noastre catre El si de fagaduintele ce le-am facut la Botez. Oare pentru ca sa traim in desfatari, de aceea am intrat in randul ucenicilor lui Hristos cel rastignit? Nu suntem noi rascumparati cu sangele si moartea Lui? Lepadand pe omul cel vechi al pacatului, nu ne-am imbracat in omul cel nou?

Daca semnul nostru este Crucea, sa nu socotim ca ni s-a dat ca sa calatorim in viata pe un drum semanat cu flori. O! nu! ci cu spini si maracini. Curaj insa! Avem atatia barbati mari, de toata varsta si starea, care au pasit inaintea noastra pe calea suferintelor. Incercarile si suferintele lor au fost mai aspre decat ale noastre; si iata, astazi au intrat in odihna Domnului, unde ne asteapta si pe noi.

Urmam pe Israel care, fiind rob in Babilon, gemea in pamant strain, aducandu-si aminte de Ierusalim. Sa ne aducem si noi aminte de Ierusalimul ceresc, unde intr-o buna zi vom fi chemati. Aceasta cugetare va umple de bucurie inima noastra.

Saracii exilati! Ce altceva poate sa ne bucure pe acest pamant al suferintelor, decat aceasta mantuitoare gandire!

Te voi cauta, o, Dumnezeul meu, si in durerile mele voi ridica mainile catre Tine, si nu ma voi amagi.

Ma voi deprinde in cugetarea sfintelor Tale porunci si sufletul meu va fi stramutat ca afara de sine.

Ce este mai dulce decat a-mi aduce aminte de Tine si a ma veseli? Imi voi aduce aminte de Tine totdeauna! Pentru ce sa descopar oamenilor suferintele mele si sa astept ajutor si mangaiere de la cei neputinciosi? Nu e mai bine sa ma marturisesc Domnului, Care este bun si a Carui mila este vesnica?

Gandul XII

al prevederii

"Gata este inima mea Dumnezeule, gata este inima mea" (Psalm 8)

Sa fim gata la toate intamplarile, ca nici una sa nu ne prinda fara veste! Ba sa mergem inca inaintea lor, printr-o inteleapta prevedere.

Carmaciul iscusit stie, in mijlocul linistii celei mari, sa prevada furtuna ce-i ameninta corabia sa. Asemenea sa fim si noi cand ne merge bine. Sa ne purtam asa, ca si cum acestea ar trebui sa se sfarsesca imediat. Atunci, orice nenorocire ar veni, suntem pregatiti. Relele de care ne temem, putem sa le ocolim, fiind pregatiti sa le purtam mai cu curaj; dar un rau neprevazut este mai anevoie de purtat, adesea devine chiar de nesuportat.

"Fiti gata!", zice sfanta Evanghelie.

Sa unim dar, in toata viata noastra, intelepciunea cu simplitatea. "Fiindca zilele sunt rele", sau pot sa ajunga rele, sa implinim in fiecare zi cu liniste datoriile noastre. Ce se va intampla maine nu stim. La ce nu este expus omul in acest camp de batalie, pe care-l numim lume! Dar se cuvine sa zicem, plini de incredere, cu Proorocul Imparat: "Domnul este aparatorul vietii mele, de cine ma voi teme? Voi nadajdui catre El in mijlocul umbrei mortii".

Orice mi se va intampla, voi ridica ochii la cer, de unde va veni ajutorul meu, de la Domnul, Cel ce a facut cerul si pamantul.

Sa fim gata la toate. Sa ne bucuram de binele care este in stapanirea noastra, dar sa nu ne robeasca. Sa fim gata a pierde toate. Sa ne aducem aminte ca nu suntem decat niste calatori pe acest pamant. Ar fi nebunie sa ne statornicim aici, unde nu avem domiciliu stabil. Timpul nu se opreste niciodata si ne taraste cu el. Trebuie sa mergem si pururea sa mergem, pana la sfarsit.

Dumnezeul meu, mi se poate intampla ceva fara voia Ta? Nu, negresit! Ma las dar cu totul in carmuirea mainii Tale.

Voi intrebuinta lucrurile acestei lumi, ca si cum nu le-as intrebuinta, ca toate sunt trecatoare.

Ma voi supune la toate intamplarile vietii. Nu ma voi crede niciodata scapat de relele ce sunt legate de soarta omului. Voi fi totdeauna gata, dar nu voi lasa sa ma stapaneasca frica zadarnica, stiind ca bunatatea Ta privegheaza asupra mea.

Gandul XIII

Cel ce a aflat un prieten credincios, a aflat o comoara, zice Sfanta Scriptura. Dar sa ne aducem aminte ca, oricat de scump ne-ar fi acest prieten, nu putem sa-l iubim decat ca pe un om muritor, caci moartea poate in fiecare zi sa ni-l rapeasca.

Iata ca prietenul, care este atat de dulce, poate sa ajunga un izvor de amaraciuni si de dureri nemangaiate, cand sufletul nostru pune toata dragostea sa intr-o fiinta supusa mortii si o iubeste ca si cum ar fi fara de moarte. Singurul mijloc de a scapa de durerile peste masura, ce le poate pricinui pierderea prietenilor nostri, este de a-i iubi pentru Acela, pe care nu-L pierdem niciodata. Intradevar, nu are cineva ceva, decat ceea ce nu pierde niciodata, nici nu se teme ca va pierde.

Sa iubim dar pe prietenii nostri, in si pentru Dumnezeu, Care ni i-a dat. Sa ne bucuram de vederea lor, cat ne va fi iertat. Sa traim cu ei pe pamant, iar daca moartea i-a rapit dintre noi, sa continuam a-i iubi in sanul lui Dumnezeu, unde ei au schimbat nenorocirile si durerile de aici, cu bucuriile cele nesfarsite si vesnice. Ei traiesc intr-un loc unde nu este durere, nici intristare si nici schimbare. Moartea n-a rupt legaturile ce ne uneau, ci le-a facut vesnice. Sa hotaram dar, a iubi pe Dumnezeu si pe prietenii nostri, care ne fac bine, pentru Dumnezeu. Sa privim orice alta dragoste pamantesca ca o slabiciune primejdioasa a firii noastre, de care nu vom putea fi siguri niciodata, daca nu se leaga cu voia lui Dumnezeu.

Dumnezeule! fa ca sa iubim numai pentru Tine si prin Tine, caci in acesta lume, supusa atator schimbari, ce putem nadajdui statornic afara de Tine?

Vreau sa iubesc numai pentru Dumnezeu. Voi privi ca o slabiciune vatamatoare orice dragoste impotriva voii si dragostei lui Dumnezeu.

Gandul XIV

al mamelor indurerate

Este o durere alaturi de care pierderea bogatiilor, a cinstei, a sanatatii si chiar a vietii, par mici. Este aceea care sfarama inima, care te face sa versi lacrimi, precum varsa Rahil si mama lui Tovie, lacrimi amare, pe care Sfanta Scriptura le numeste nemangaiere. Aceasta este durerea mamelor... Rahil plangea pe fiii sai si nu vrea sa se mangaie, pentru ca nu mai erau.

O, mame crestine! Ce cuvinte pot intrebuinta aici decat tacerea! Durerea ce va apasa nu se poate simti in toata puterea ei decat de voi si niciodata nu se poate rosti. Cum poate cineva sa descrie durerea ce sfasie pieptul unei mame? Fiinta care ii aducea multumirea, placerea si nadejdea vietii ei, nu mai este! I s-a rapit floarea varstei, si nu va mai veni. O, mama nemangaiata! vei merge tu la copilul tau! Ochii tai nu vor mai vedea pe pamant pe copilul tau, nu vei mai auzi glasul lui cel iubit. Dar religia ti-l arata in sanul lui Dumnezeu, unde, ca intr-un liman sigur si linistit, se bucura ca a scapat de relele si de durerile acestei lumi.

Ai toata dreptatea sa te intristezi si sa plangi pentru aceasta pierdere; dar nu plange ca aceia ce n-au nadejde. Inceteaza sa cauti pe pamant ceea ce nu vei putea sa mai afli. Ridica-ti ochii la cer, si daca ochii tai obositi de lacrimi se intorc iarasi catre pamant si catre lucrurile ce te inconjoara, opreste-i asupra Crucii, unde vei vedea chipul Celui mai ales din fiii omenesti, care isi da duhul in bratele celei mai duioase mame! Sabia ce-ti patrunde inima nu va strabate mai departe decat a patruns inima Presfintei Fecioare. Vezi pe aceasta maica duioasa langa Crucea dumnezeiescului sau Fiu. Ca si El, ea zice Parintelui ceresc: "Fie voia Ta, iar nu a mea!"

Iata pilda ta. Fa si tu ca Sf. Fecioara Maria. Iubeste si sufera ca ea! Stai impreuna cu ea langa Crucea Domnului! Numai acolo vei afla usurare durerilor tale nemangaiate.

"El nu va mai veni la tine, dar tu vei merge la el". Cata mangaiere in acest dulce gand! Acele persoane, atat de dragi si scumpe, care au incetat de a mai trai cu noi, au trecut intr-o lume mai buna, unde noi ii vom vedea iarasi. Despartirea nu este vesnica; caci moartea vesnica este numai moartea in pacate. Noi ii vom regasi pe cei ce au adormit intru Domnul. Ii vom afla spre a nu-i mai parasi niciodata. Dumnezeule! cand va veni aceasta mult dorita clipa?

Eu cred cu statornicie ca voi vedea bunatatile Tale in pamantul celor vii. Cine-mi va da aripi ca de porumbel si voi zbura la locul odihnei mele? zicea profetul David.

Pentru ce sa ma supuna intristarea, ca pe cei ce n-au nadejde? Gandirea mea va afla totdeauna mangaiere, stiind ca cei ce au trecut din aceasta lume sunt in sanul lui Dumnezeu, unde ma asteapta si pe mine.

Gandul XV

al luptelor vietii

De va cauta omul imprejurul sau sau se va cobori in inima sa, afla pretutindeni lupte. Pacatul a gonit pacea, care este rodul dreptatii, si a facut din aceasta lume un camp intins de batalie, unde patimile muritorilor se izbesc necontenit.

Este o lupta intru cele din launtru ale omului, in care materia, sau trupul cel stricacios, are dorinte cu totul potrivnice duhului. Si aceasta lupta tine pana cand moartea rupe legaturile ce unesc sufletul cu trupul. Asa cum nu poate fi niciodata armonie intr-o societate alcatuita din oameni rai, asa nu va fi armonie in aplecarile si dorintele inimii noastre, cata vreme vom fi supusi domniei patimilor. Totdeauna va fi in noi o lupta si o tulburare, care nu vor cunoaste nici o opreliste.

Iar in afara, omul este in lupta cu semenii lui. Iubirea de sine a sfaramat unirea pe care Dumnezeu a pus-o in societatea primitiva a oamenilor. Mandria vrea sa domneasca peste toti. Iubirea de sine voieste sa traga tot la sine. Fiecare isi cauta interesele sale in paguba altora.

Pizma, gelozia, certurile, ura, razbunarile framanta ticaloasa omenire si nu-i lasa nici un minut de odihna. In tot locul stapanesc fricile, ocarile si durerile apasatoare.

Iata cum se scurge toata viata omului, al carei fond nu este decat neodihna si uriciune, cu toate silintele noastre de a o infrumuseta si de a o face placuta.

Un jug greu, zice Sfanta Scriptura, apasa pe fiii lui Adam, din ziua in care au iesit ei din sanul familiei lor, pana cand se vor intoarce in pamant, care este mama comuna a tuturor. Omul, prin greselile lui, nu inceteaza sa ingreuneze acest jug; in fiecare zi el adauga durere peste durere, cautand usurarea si mantuirea in alta parte decat acolo unde este izvorul pacii si al fericirii. A! de am cunoaste darul lui Dumnezeu, si daca am cauta sa ne unim cu Cel ce a zis: "Veniti catre Mine toti cei intristati si pe care povara nenorocirilor vietii va apasa, si Eu va voi odihni pe voi". Dar vai! lumea imbatraneste in necredinta si in suferinte, pana ce in sfarsit mormantul se deschide, ca sa ne inghita, dupa o viata scurta si rea.

O, Dumnezeule bun! Fa ca, dupa ce am trait - cum zice acel sfant Patriarh - zile putine si rele aici pe pamant, sa ne odihnim dupa moarte in sanul Tau.

Da-ne timp de repaus, in mijlocul luptelor vietii, ca sa cugetam la Tine, mai inainte de a ne duce; caci nu vom mai fi mult pe pamant.

Fa ca sa ne luptam in asa fel ca sa biruim si sa primim de la Tine rasplatirea suferintelor.

Vrand sa am odihna pe pamant,

Ma voi sili sa am pace cu mine si cu altii.

Nu voi inceta sa priveghez si sa ma lupt, caci vrajmasul totdeauna pandeste, si stie sa se foloseasca si de cea mai mica neglijenta a mea.

Insa mai intai ma voi lupta ca sa ma birui pe mine, adica aplecarile si patimile ce ma bantuie si vor sa ma supuna; iar dupa aceea va fi foarte usor sa birui pe vrajmasii din afara.

Gandul XVI

al darzeniei

Cat suntem de neputinciosi! Noi nu putem avea niciodata statornicie neclintita in hotararile noastre cele bune. De multe ori ne luptam cu curaj impotriva vreunei patimi ce ne bantuie si, dupa ce ne credem scapati de ea, numai putina ispita sa vina si cadem iarasi, poate o cadere si mai mare.

Cu toate acestea sa nu ne descurajam niciodata, altfel vrajmasul ne va birui mai usor. Sa facem ceea ce putem si pentru ce nu putem, sa cerem ajutorul Domnului. Sf. Pavel apostolul cerea de la Domnul ca sa departeze ispita de la el, dar acesta cerere nu i-a fost implinita. Caci i s-a zis: "destul iti este darul Meu, ca puterea Mea intru neputinte se savarseste!" Si s-a supus, luptandu-se pana in sfarsit. Sa ne supunem si noi, ca aceasta e soarta noastra.

Numai prin rabdare si printr-o lupta neincetata vom putea castiga biruinta.

Sa nu uitam insa, pentru mangaierea noastra, ca nu ne luptam singuri. Este Cel ce se lupta impreuna cu noi si Care S-a luptat singur pentru noi, Cel puternic, care a biruit lumea. Si cine poate deznadajdui avand un ajutor atat de tare?

Dumnezeule! Viata nu este decat osteneala si durere. Nu ne lipsi nici o clipa de ajutorul Tau! Nu ne lasa sa cadem in ispite, ci ne apara cu puterea Ta.

Noi ne vom aduce aminte totdeauna de acest cuvant al Tau: "Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispite".

Oricat de grea ar fi lupta, care ne sta inainte, nu ne vom descuraja, fiindca Tu esti ajutorul nostru.

Gandul XVII

Aceasta intrebare, pe care o auzea neincetat Proorocul si Imparatul David de la vrajmasii lui, il facea sa verse lacrimi ziua si noaptea. In mijlocul nenorocirilor de care se vedea apasat, singura lui mangaiere era de a-si aduce aminte de Dumnezeu. "Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zicea el, si m-am veselit". Cu toate acestea, totul parea intocmit spre a-i rapi aceasta mangaiere atat de dulce. Vrajmasii sai, vazandu-l gonit si silit sa fuga pentru a se ascunde de insusi fiul sau, ii aduceau aminte, in batjocura, de credinta si nadejdea sa in Dumnezeu.

Unde este Dumnezeul tau? - ii ziceau ei - acel Dumnezeu pe care tu il socoteai ajutorul si scaparea ta? Sa te scape acum din mainile noastre!

Aceste cuvinte desarte n-ar fi patruns pana in inima Sf. Prooroc David, ci le-ar fi respins, daca n-ar fi auzit rasunand aceste cuvinte chiar inlauntrul lui, povara suferintelor devenind astfel si mai apasatoare.

Ce stare dureroasa! Afara vrajmasii care-l defaimau, aratandu-i starea de parasire in care se afla, cu toata credinta sa in Dumnezeu si paza Legii Lui, iar in sufletul sau, vrand sa caute mangaiere, nu afla decat indoiala si lupte. Nu se ridicau in acel suflet, zguduit de furtunile ispitelor si plin de durere, decat ganduri posomorate, care, unite cu vrajmasii lui, ii strigau: "Unde este Dumnezeul tau? El Si-a retras apararea si darul Sau! Ce-ti folosesc acum toate faptele tale cele bune? Fugi dar in singuratate, departeaza-te in munti pustii, ca o pasare gonita de vanatori; si cine stie daca si acolo vei scapa de primejdia ce te ameninta!"

Cati drepti se afla in aceleasi suferinte chiar si in ziua de astazi! Iar lumea, martora suferintelor lor, nu arata nici cea mai mica compatimire. Suferintele lor sunt chiar un fel de triumf pentru vrajmasii binelui. "Unde este Dumnezeul lor? - striga ei in batjocura - ce le foloseste astazi ca s-au deosebit de ceilalti printr-o viata pilduitoare si de jertfire? ca au implinit cu credinta datoriile religioase? ca au vrut sa devina cei mai cinstiti oameni?" Dar ce e si mai trist, este ca poate chiar si in inima acelor drepti se ridica ganduri de murmur si de descurajare. "Unde este dar Dumnezeul meu? M-a parasit oare in prada atator rele nesuferite?", asa striga dreptul obosit de dureri.

O, voi! care va aflati prada cumplitelor dureri, a patimilor si suferintelor! Varsati inaintea Domnului rugaciunile voastre, spuneti-I Lui necazul vostru, cum facea Imparatul David, si credeti, plini de nadejde, ca suferintele voastre vor trece. Zilelor furtunoase urmeaza zile senine; si de veti rabda cu curaj, veti vedea bunatatile Domnului in pamantul celor vii, in corturile dreptilor, unde cantari de veselie vor urma suspinelor si lacrimilor ce le-ati varsat pe pamant. Inca putina rabdare si Domnul se va arata in ajutorul vostru, veti vedea fata Lui si va veti bucura.

O, suflete al meu! In mijlocul suferintelor si al durerilor ce te apasa, inalta-te catre Facatorul tau, fii mai presus decat vrajmasii tai!

Cele pamantesti sunt trecatoare, voi atinti privirile catre ceruri si ma voi ruga neincetat cu David: "Degraba auzi-ma, Doamne, ca a slabit duhul meu, sa nu-Ti intorci fata Ta de la mine, ca sa nu ma aseman celor ce se pogoara in groapa" (Psalm 142). Drumul ramas de alergat este foarte scurt, si Domnul este aproape de mine, ca sa ma intareasca.

Gandul XVIII

Omul este din fire supus la slabiciuni si greseli. Pacatul este pentru om; dar a nu se mai pocai si, ce este mai rau, a deznadajdui este pentru satana, fiindca numai el a pierdut tot, chiar si nadejdea. Deznadejdea este iadul pe pamant. Vesnicul vrajmas al neamului omenesc ar vrea ca sa ne faca sa suferim muncile iadului si in viata aceasta chiar; si dupa ce ne-a tarat in pacate, isi da toata silinta sa ne insufle deznadejde. Mai inainte de a cadea in cursele lui, ne orbeste, ca sa nu vedem dreptatea judecatii lui Dumnezeu, si, indata ce am pacatuit, ne face sa vedem vina in toata asprimea ei, cum si el insusi o vede.

Inimi care ati fost amagite si cazute in pacate, uniti-va si plangeti, dar nu va aruncati in pacatul deznadejdii! Caci deznadejdea nu vine de la Dumnezeu, pe care apostolul Il numeste Dumnezeul pacii. Cadeti inaintea Aceluia, pe Care L-ati maniat, si El va va da bucuria mantuirii Sale. Dupa ce ati defaimat marirea Lui prin greselile voastre, aruncati-va inaintea bunatatii Sale, varsati lacrimi, si dragostea Sa este gata sa va primeasca.

Nu credeti ca ati pierdut tot, daca ati cazut in oarecare greseli, de care, caindu-va, veti primi iertare - este mai rea deznadejdea, decat cele mai grele pacate. Aduceti-va aminte ca virtutea unui mare numar de oameni sta nu intru a nu fi pacatuit, ci mai ales intru a se ridica indata dupa pacat si a se indrepta. Un suflet descurajat este cu totul in puterea vrajmasilor mantuirii sale; este ca ostasul care, in loc sa se lupte, arunca armele si se preda.

Fie-ti pacatele totdeauna inaintea ta, ca sa te tii in umilinta si in neincredere fata de tine insuti. Cainta sa-ti fie nemarginita, dar deznadejdea inima ta sa nu cuprinda. Pocainta are bucuriile ei si lacrimile pe care le trage din inima sunt mai mangaietoare decat oricare mangaieri omenesti.

Doamne al milei! Tu cunosti slabiciunea firii noastre, deci nu defaima inima mea cea umilita si smerita!

De mila Ta este plin pamantul si bunatatea Ta acopera cerurile.

Fa Preabunule ca sa nu ma descurajez, oricat de mare ar fi numarul greselilor mele! Da-mi cuget de pocainta si de indreptare!

Voi departa de la mine gandurile deznadejdii si ale fricii, care sunt impotriva bunatatii si milostivirii Tale celei nemarginite. Insa ma rog Tie: lumineaza pasii mei si-i indrepteaza pe cale poruncilor Tale celor prea sfinte si mantuitoare.

Gandul XIX

al bunei mahniri

Pricina acestei dureri adanci a proorocului David era aducerea aminte de pacatele sale, care ajunsese sa fie o povara apasatoare pentru inima lui. Celelalte suferinte ale lui nu erau nimic in comparatie cu aceasta. Si, intr-adevar, ce este mai dureros si mai umilitor pentru suflet decat gandul ca L-am maniat pe Dumnezeu cu pacatele noastre, si-L maniem in tot ceasul? Daca am avea a ne cai numai pentru trecut, daca in timpul de fata am fi mai indreptati si daca am fi incredintati ca in viitor vom avea mai putine pricini de a ne mustra constiinta, durerea noastra ar fi oarecum mai usoara. Dar gandul muritorului se pleaca spre cele rele din tineretea lui, si relele obiceiuri se fac fire, de nu vom lupta cu statornicie pentru a le birui.

Sa mergem dupa Iisus, Care ne cheama zicand: "Veniti catre Mine toti cei osteniti si obositi de pacate, si Eu va voi odihni pe voi"! O! cat este de bun Dumnezeul lui Israil celor drepti la inima!

De aceea sa ne smerim inaintea Lui pentru greselile noastre. Insa nu trebuie sa ne descurajam, nici sa deznadajduim. Caci El este gata sa ne primeasca, numai de vom avea cainta si intoarcere adevarata; fiindca El cunoaste neputinta si slabiciunea firii noastre omenesti - si acolo unde se inmulteste pacatul, acolo prisoseste si darul Sau.

Gandul XX

Fericit si de o mie de ori fericit este omul care se afla aproape de Iisus, cand zilele de bucurie vor inceta sa mai straluceasca pentru el, cand noaptea nenorocirilor si a durerilor se va apropia, iar el face totul pentru a-L tine langa sine pe bunul Iisus, zicandu-I asemenea ucenicilor: "Doamne, noaptea se apropie; ramai cu noi!"

Prin credinta, nadejde si dragoste vom tine pe Iisus langa noi. In acest chip ne vom face vrednici ca sa se arate noua si sa petreaca intru noi, ca sa ne mangaie in intristari si nenorociri.

Ce vom face fara El, cand ne inconjoara noaptea cea intunecoasa a durerilor si a ispitelor de tot felul? Dar fiind El cu noi, de ce avem a ne teme? Nu este El lumina si pacea lumii? Inima noastra, apasata de suferinte si mahnire, s-ar sfarama, daca ar fi lasata sa reziste singura. Dar cand va rasuna in ea glasul Cuvantului, se va aprinde de dragoste, ca si cele ale ucenicilor din Emaus. Atunci ce-i mai pot face loviturile intristatoare ale vietii?

"Doamne! noaptea se apropie". Sa ascultam pe Iisus, Care ne lamureste ca noi nu putem castiga Imparatia lui Dumnezeu decat prin suferinte, fiindca El Insusi a suferit pana la moarte, ba inca moartea Crucii! De vom asculta cu luare aminte dumnezeiescul Sau glas, cate lucruri mantuitoare ne va invata privitoare la fericirea noastra, si in viata aceasta si in cea viitoare! Invataturile Sale nu pricinuiesc niciodata dezgust ori neplacere. Odata daca L-a ascultat cineva, nu se mai teme decat sa nu-L paraseasca. "Ramai cu noi"! Cuvintele Sale fac inima sa nu mai simta nimic altceva decat dragostea Sa. Ce ne pasa atunci de cele ce se petrec inafara noastra? Suntem nebiruiti de tulburare si de descurajare, fiindca toate cuvintele lui Iisus indulcesc amarul suferintelor noastre.

Doamne, Doamne! ramai cu noi, ca noaptea se apropie, aceasta noapte in care nu vedem ce putem face. Dar daca Tu vei fi Lumina noastra, de cine ne vom teme?

Ma voi departa adesea in singuratate, ca sa aud cuvintele Tale. In mijlocul durerilor care ma intristeaza, cea mai mare suferinta ar fi daca Te-ai departa de mine.

Ma voi sili deci sa Te tin aproape de mine prin rabdare, supunere si lasare cu totul in voia Ta cea sfanta.

Gandul XXI

Nu este asa insa cu aceia care sunt lipiti de lume. Ei sunt supusi la toate prefacerile si tulburarile. Razboaiele, nenorocirile obstesti, mortile, loviturile impotrivitoare ale soartei si alte atatea rele care acopera pamantul ii umple de amaraciune necontenita. In tot cursul vietii sufera si ajung la ceasul cel mai de pe urma, fara a fi gustat o clipa de fericire.

Crestinul nu este impilat de nici o impotrivire, zice sfantul Ciprian, nici de nenorociri obstesti si nici de cele ale insului. Traind mai mult in duh decat in trup, biruieste slabiciunile trupului, prin taria sufletului. Are rabdarea tare, pe care i-o da religia. Este totdeauna multumitor si recunoscator lui Dumnezeu. Priveste cu acelasi ochi si cele bune din viata, cat si relele. Fara a pierde vreodata linistea sufletului sau, ramane neclintit in mijlocul furtunilor lumii si asteapta in pace timpul linistit al implinirii dumnezeiestilor fagaduinte. Credinta si nadejdea sa il sprijina si-l ridica din mijlocul ispitelor lumii. Virtutea sa ramane statornica si nemiscata, iar inima sa este intarita de o putere dumnezeiasca.

Daca se intampla vreodata ca sa slabeasca in nenorociri, ii va fi destul sa ridice ochii la cer, sa ceara ajutorul Atotputernicului, si se inalta, fara zabava, mai presus de orice ispita si nenorocire.

Daca religia nu ar fi de nici un alt folos omului, decat numai sa-l faca mai puternic decat ispitele si intamplarile intristatoare ale vietii, si tot am putea sa o numim, fara teama de a gresi, binefacatoarea neamului omenesc.

Deci sa plangem soarta celor ce sunt lipsiti de aceasta mangaiere, pe care o poate afla muritorul pe pamant, atunci cand oamenii il parasesc cu totul, ori nu sunt in stare sa-i ajute.

In vremea cand valurile ispitelor, inaltandu-se pana la nori, ne ameninta cu inecul, cand furtuna sufla manios peste capetele noastre si cand pieirea noastra pare sigura, numai la limanul religiei aflam scapare. Atunci Cine altul poate sa porunceasca marii si vanturilor sa se linisteasca? Numai Domnul puterilor!

Fericiti sunt cei ce, in vremea zilelor de durere, au invatat sa gaseasca scapare in ajutorul si umbrirea Celui Preainalt, ascunzandu-se in corturile Lui in ziua rautatilor, cei ce striga cu David: "Domnul este scaparea mea si Mantuitorul meu, de cine ma voi teme? Domnul este aparatorul vietii mele, de cine ma voi infricosa?"

Eu voi trai in buna credinta si voi pasi cu curaj peste toate piedicile. Imi voi intari inima si voi chema ajutorul Celui Preaputernic.

Gandul XXII

al celor cinci minute

Religia nu cere de la noi nesimtire in nenorociri, ea se impaca foarte bine cu natura noastra, care ne arunca adesea intr-o mahnire covarsitoare, si nu se apropie decat de cei ce nu mai au nadejde. Insa deznadajduiasca-se numai aceia care nu astepta alta viata si cei care se desfata in toate placerile si bucuriile, in viata aceasta trecatoare.

"Inca putin timp"! Deci curaj si rabdare! Sa ridicam ochii si vom vedea limanul la care o sa ajungem; nu suntem departe, se poate ca o suflare de vant prielnic sa ne ajute sa intram in acest liman, mai inainte de a ne gandi noi.

Sa plecam urechea, caci suntem asa de aproape de tarm, incat putem sa auzim cantarile de veselie ale celor ce ne-au luat-o inainte. Inca putin timp si vom uita durerile pe care a trebuit sa le suferim in timpul calatoriei noastre.

Cate rele si ce suferinte nu poate indulci aceasta mantuitoare cugetare! Aceasta a pricinuit sfintilor rabdarea cea neclintita. Ei au cunoscut, asa cum ne zice Sf. Pavel, ca nu sunt vrednice patimirile vremii de acum, fata de slava ce ni se va descoperi noua.

Crestine! priveste viata ca pe o scurta calatorie si trage din ea concluzia ca toate sunt desertaciuni: suferintele ca si placerile, cu deosebirea ca numai placerile, chiar si nevinovate, dupa ce trec, lasa un pustiu in suflet - iar suferintele pot sa-ti aduca mult folos sufletesc.

O! cine n-a invatat la scoala suferintelor, nu stie nimic! Catre aceasta de vei rabda, multumind, vei castiga viata cea vesnica.

Asadar, cand vin zile de dureri si ispite, intareste-te intru Domnul, Care a suferit pentru tine! Rabda cu multumire, aducandu-ti aminte de aceste cuvinte ale Lui: "Inca putin timp si Ma veti vedea"!

Increde-te in Dumnezeu
in nenorociri, si te roaga Lui!

Dumnezeule si Domnul meu! Tu esti tot numai dragoste. Catre Tine vin si chem ajutorul Tau. Inima mea este plina de intristare. Tu ma poti ajuta si cred ca ma vei ajuta, ca Tu esti Dumnezeul meu, si cel ce are nadejdea intru Tine, nu se va rusina. Preabunule, Tu ai poruncit sa batem si ni se va deschide. Iata, acum bat la usa milostivirii Tale si-Ti cer apararea. Tu esti Domnul si Parintele meu si nu vei lepada pe fiul Tau.

Este adevarat ca am calcat adesea poruncile Tale sfinte, dar imi cunosc greseala si ma intorc la Tine, caci aceasta o ceri in Sfanta Ta Evanghelie.

Vin catre Tine. Intinde-Ti bratul milei Tale, Parinte indurate! Sunt incredintat ca nu ma vei lipsi de ajutorul Tau cel puternic, ca Tu esti tot dragoste. Tu ai sadit acesta dragoste in inima muritorilor si le-ai poruncit sa se iubeasca. Tu, Preabunule, ai poruncit sa facem bine fratilor nostri, sa mangaiem pe cei ce sunt in nevoi si pe cei ce sufera. Cunosti, Stapane, ca, de am facut vreun bine, este numai prin ajutorul si puterea Ta. Si acum, cand sunt in durere si intristare, oare nu voi afla scapare si ajutor de la Tine?

Tu ai zis, Dumnezeule: "Ceea ce veti face unuia din cei mai mici dintre voi, Mie ati facut". Aducandu-ti aminte de aceasta fagaduinta a Ta, binevoieste a o implini. Tu cunosti inima si vointa mea, stii ca totdeauna am suferit cu cei ce sufera, am plans cu cei ce plang, am intins mana de ajutor celui sarac si neputincios, am sfatuit pe cel necunoscator si prost, si am sprijinit pe cel ce se poticnea sa cada. Toate acestea le-am facut nu cu puterea mea, ci cu a Ta Preabunule. Nu le arat aici ca sa ma laud ca fariseul, ci ca sa dezvelesc inaintea Ta cele ascunse ale inimii mele si sa-ti cer ajutor si mangaiere, in durerea care ma apasa.