Încrede-te în Dumnezeu în nenorociri, şi te roagă Lui!

________

Gândul I

al curajului

(Urmarea lui Iisus, cap. 38)

În toată vremea şi în orice stare a vieţii, oamenii ce trăiesc pe pământ au cunoscut din cercare adevărul acestor cuvinte.

Sunt aproape patru mii de ani de când Iov a zis: "omul născut din femeie vieţuieşte puţin şi este împovărat de multe dureri".

Eu sufăr şi mă plâng ca şi cum aş suferi singur în această lume; mă tulbur, mă mâhnesc, cârtesc, dar acestea nu fac decât a adăuga durerea mea, în loc de a o îndulci. Ce voi face? Fiindcă nu este în puterea mea a nu suferi, va trebui oare a mă supune, sau a mă arunca în deznădejde?

Toţi oamenii sunt supuşi la suferinţe, dar unii le suferă cu curaj, iar uneori şi cu bucurie; alţii se întărâtă din pricina lor şi cad într-o întristare, care de multe ori le pricinuieşte şi moarte. Cei dintâi sunt aceia care caută şi află mângâiere în religie, în rugăciuni, în nădejdea şi în credinţa în Dumnezeu; iar cei de-al doilea sunt atâţia nenorociţi care trăiesc fără credinţa în Dumnezeu: pentru care viaţa de acum este totul şi pe care nimic nu-i ajută, spre a purta povara nenorocirilor, care este prea grea pentru slăbiciunea lor.

În întristările şi bolile ce mă împresoară şi de care nu voi scăpa, care va fi oare partea cea mai bună ce trebuie să iau? Negreşit că aceea de a mă întoarce la Dumnezeu, care singur poate să mă sprijine, şi să caut în dragostea Sa mângâierea şi ajutorul, pe care în zadar le-aş căuta în altă parte. Căci mântuirea vine de la Domnul. El vindecă inimile cele sfărâmate şi întoarce la viaţă pe cei ce sunt la porţile morţii!

Dumnezeul meu şi Doamne! ia aminte spre mine că sunt plin de întristare; viaţa mi s-a făcut povară şi spre greutate mie. Dar Tu, milostivindu-Te, poţi a mă vindeca.

Eu hotărăsc ca în viitor să iau aminte şi niciodată să nu pierd din vedere că fiecare om suferă pe pământ.

Să nu mă plâng dacă şi eu sufăr ca şi ceilalţi oameni, fiindcă cu ce sunt eu mai bun decât alţii?

Voi căuta deci, de azi înainte la Dumnezeu, singura mea mângâiere, şi voi pune întru Dânsul cea mai statornică nădejde.

Gândul II

"Mă voi lăuda întru neputinţele mele" (Corinteni, Cap. 12)

Suferinţele nu sunt răul cel mai mare de pe pământ, cum ne închipuim noi - căci poate ajunge cineva să sufere cu nepăsare, încă şi cu bucurie, după pilda sfinţilor. Dar a suferi nemângâiat şi fără nădejde, acesta este răul cel mai mare, acesta este iadul acestei vieţi!

Aşadar, nu pentru că oamenii sunt osândiţi la suferinţe sunt nenorociţi, ci, îndeosebi, pentru că nu ştiu a-şi uşura greutatea suferinţelor lor. Dimpotrivă, şi le fac şi mai împovărătoare.

Fericit şi de o mie de ori fericit este într-acestă vale a plângerii omul care cunoaşte ştiinţa de a suferi, fiindcă pacea şi fericirea, de care noi ne putem bucura pe pământ, nu stau decât în lăsarea în voia Domnului şi în răbdare. Dar vai! câţi oameni sunt orbi şi vrăjmaşi ai lor înşişi, care nu voiesc acest preţios adevăr!

Eu l-am cunoscut oare în trecut? Nu! N-am cunoscut calea păcii. În mijlocul durerilor şi al suferinţelor, n-am făcut decât să-mi blestem soarta şi să cârtesc împotriva lui Dumnezeu. În nenorocirile mele, nădăjduiam în ajutorul omenesc şi nu ridicam ochii inimii mele către singurul şi puternicul Mângâietor al celor nenorociţi!

O, Dumnezeul meu! învaţă-mă a suferi în nenorociri! Milostiveşte-te asupra slăbiciunii mele şi ajutorul darului Tău să uşureze povara ce mă apasă!

Doamne! eu voi suferi toate cu înlesnire, dacă Tu vei fi cu mine.

Mă voi sili neîncetat a pune pe rănile suferinţelor mele doctoria cea mai sigură, care este răbdarea şi lăsarea cu totul în voia Domnului, în mâna Căruia este soarta mea.

Voi vorbi oamenilor puţin despre suferinţele mele, fiindcă ei nu cunosc taina a le îndulci, şi poate sunt mulţi care se bucură, văzându-mă în nenorociri.

Gândul III

al celor ce plâng

"Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia" (Matei, Cap. 5)

Dacă suferinţele sunt netăgăduite pentru toţi oamenii, creştinului însă îi sunt folositoare.

Toată desăvârşirea noastră stă întru a ne desface de dragostea făpturilor şi chiar de a noastră, pentru a ne uni cu Dumnezeu. Şi nimic nu este în stare, ca suferinţele, a rupe legăturile ce ne robesc pe pământ.

Dacă lacrimile ce noi vărsăm pe pământ n-ar avea alt folos decât a ne uşura inima, atunci urmează să înţelegem aceste cuvinte ale Evangheliei: "Fericiţi cei ce plâng".

"Fericiţi cei ce plâng!"

Mântuitorul nostru, după ce a zis "Fericiţi cei ce plâng!", adaugă: "că aceia se vor mângâia". Dar cine oare îi va mângâia? Însuşi Dumnezeu. Şi cum? "Ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului n-au ajuns" mângâierile şi bunătăţile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce suferă în această lume, cu răbdare, pentru dragostea Lui. Dacă noi am gusta un singur minut, pe pământ, bucuriile cereşti cele negrăite, pe care Dumnezeu le-a pregătit aleşilor săi, n-am fi avut altă dorinţă mai mare decât a petrece, aici pe pământ, o viaţă de suferinţă, pentru ca să ne învrednicim a fi mângâiaţi în ceruri.

Iată pentru ce sfinţii se bucurau întru pătimirile lor. Iată ce făcea pe mucenici să defaime îngrozirile tiranilor, muncile şi însăşi moartea; iar cuvioşii, care călcau în picioare bogăţii, măriri, desfătări, şi se dădeau la tot felul de nevoinţe, îşi aveau ca dorire a lor aceea de a suferi şi a muri.

Dumnezeul meu! doresc mai bine a suferi aici cu aleşii Tăi, decât a fi părtaş bucuriei celor ce calcă poruncile Tale cele sfinte.

O, Tu! Care cunoşti numărul stelelor şi al nisipului mărilor! Tu cunoşti şi numărul lacrimilor mele şi nu le vei lăsa nerăsplătite.

Voi zice totdeauna în cursul zilelor mele: "Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia".

Voi cugeta la aleşii Domnului din toate veacurile şi voi urma cu bucurie pe Iisus Hristos cel răstignit.

Gândul IV

al luptei cu nenorocirea

"Peste măsură am fost apăsaţi de rele, încât noi nu aveam nădejde, nici de viaţă" (Corinteni 1)

Un drept, un apostol al lui Hristos cel răstignit, grăieşte aceste cuvinte. Este de mirare că noi, care suntem atât de slabi şi care n-avem întru noi darul aşa cu prisos, precum era în Sf. Apostol Pavel, vom fi stăpâniţi de întristare şi vom purta suspinând povara nenorocirilor, ce ne apasă în această viaţă?

În zilele de întristare şi de dureri, când Dumnezeu sloboade a trece peste capetele noastre furtuna nenorocirilor, suntem cufundaţi ca într-o noapte întunecoasă, ce ne înfăţişează din toate părţile icoana morţii. Ne asemănăm călătorilor de pe mare, cuprinşi de furtună, pe care valurile întărâtate îi ridică uneori până la nori, şi pe urmă îi aruncă în adânc. Inima noastră, obosită şi apăsată, nu se îngrijeşte de nimic. Pierdem orice simţire şi nu avem altă dorinţă decât, de ar fi cu putinţă, să scăpăm de durerea ce ne apasă; chiar moartea, în asemenea clipe dureroase, nu ni se pare a avea ceva îngrozitor şi poate o şi chemăm.

Numai religia poate să facă pe om mai puternic decât toate nenorocirile vieţii. Chiar dacă întâmplarea va da omului destulă putere pentru a suferi nenorocirea cu curaj, înţelepciunea omenească n-o poate îndulci prin nădejde, ca religia. Încă şi mai puţin poate face pe om să se bucure în suferinţele sale, precum se bucură cei ce urmează lui Iisus cel răstignit, Cel ce a zis: "Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi obosiţi şi Eu vă voi odihni pe voi".

Acelaşi apostol, care covârşit de durere, se arăta a nu mai avea nădejde nici de viaţă, zice: "Suntem ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne!"

Dumnezeule! în durerea cea mare eu alerg către Tine. Zi sufletului meu: "Mântuirea ta sunt Eu"!

Când nenorocirea mă va apăsa şi când toate nădejdile în ajutorul omenesc vor pieri de la mine, atunci mai mult ca niciodată, voi pune nădejdea mea în Dumnezeu, aducându-mi aminte de cuvintele pe care le-a zis lui Petru, când umbla pe mare, în vremea furtunii: "Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?".

Gândul V

"O, suflete al meu! pentruce eşti trist şi de ce te tulburi?" (Psalm 41)

Omule, pentru ce laşi să te supună întristarea, care te usucă ca un vânt arzător? Vezi cât eşti vrednic de plâns, pentru că te-ai dat cu totul la dragostea lucrurilor pieritoare. Ele ţi s-au luat şi fericirea ta a pierit odată cu acestea. Eşti înconjurat de întristare, ca de o noapte întunecoasă. Aceleaşi lucruri, care puţin mai înainte te înveseleau, acum ţi s-au făcut urâte. Cauţi singurătatea, şi nu afli altă mângâiere decât a te hrăni cu lacrimile tale.

Pentru ce eşti trist suflete al meu? Au nu pentru că ai căutat fericirea ta în lucruri pământeşti şi trecătoare? Frumuseţea făpturilor nu trebuia să-ţi slujească decât a te înălţa cu mintea până la Făcătorul. Ele însă te-au robit atâta, încât tu ţi-ai îngrămădit în ele toată dragostea ta, toată nădejdea şi durerea, care acum te sfâşie. Este o dreaptă pedeapsă a dragostei tale celei nechibzuite.

Întoarce-te către Dumnezeu şi-ţi vei cunoaşte rătăcirea. Vei binecuvânta mâna ce ţi-a ridicat aceea ce priveai a fi pentru tine un bine desăvârşit.

Vremea îndulceşte amărăciunea durerilor, închide rănile pricinuite de nenorociri. Dar omul care din acestea nu va învăţa a se întoarce la Dumnezeu, ca spre binele cel desăvârşit, pierde plata suferinţelor sale. Mângâierea ce-i aduce vremea este târzie şi nedesăvârşită; în vreme ce mângâierile ce le dă nădejdea în Dumnezeu sunt grabnice şi mari. Fericit este omul care, desfăcut de legăturile pământeşti, se înalţă către Dumnezeu prin fapte bune, unde află mântuirea şi odihna!

O, suflete al meu! pentru ce eşti trist? Nădăjduieşte în Dumnezeu şi roagă-te Lui zicând: O Doamne! "luminează peste mine lumina feţei Tale, şi mă vei mângâia!"

Mă voi folosi de suspinele acestei vieţi, pentru a mă desface de toate cele trecute. Voi privi ca o binefacere tot ce mă face să cunosc că, înafară de Dumnezeu, nu este adevărată fericire.

Gândul VI

"În mijlocul umbrei nopţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti" (Psalm 22)

Cel ce şi-a pus credinţa în Dumnezeu nu se va clătina. În zadar vor sufla vânturi împotrivitoare, care ar răsturna cei mai mari munţi ai pământului, pe el însă nu-l vor mişca.

Dreptul se vede uneori lipsit de tot avutul şi de toată mângâierea omenească. Darurile norocirii îi sunt răpite. Este în prada calomniei şi a nedreptăţii. Prietenii săi, cei de aproape ai lui şi însăşi rudeniile îl părăsesc. Se pare a fi ajuns în cea mai de pe urmă nenorocire; dar cu toate acestea el este liniştit şi se arată ca o stâncă tare, împotriva căreia se izbesc şi se sfărâmă valurile furioase, fără a o mişca. De unde îi vine atâta putere şi virtute? Din credinţa sa în Dumnezeu, Care nu părăseşte niciodată pe cei ce nădăjduiesc în El şi le trimite, la vreme de trebuinţă, ajutorul şi mângâierea Sa cea atotputernică!

Ispita nu va ţine necontenit; liniştea şi curatul senin urmează furtunilor celor mari. Cu cât mai mult a suferit dreptul, cu atât se va arăta şi mai plăcut lui Dumnezeu, şi bucuriile lui vor prisosi, pe măsura suferinţelor ce l-au încercat.

Să nu ne lăsăm, o creştine, să cădem sub povara suferinţelor! Fii încredinţat că Dumnezeu niciodată nu este mai aproape de noi, ca în suferinţe. Şi când slăbiciunea noastră este mai mare, atunci prisoseşte darul Său cel nevăzut şi cu puterea Sa ne apără şi ne ridică.

"Domnul este de-a dreapta mea, zice proorocul, şi nu mă voi clătina".

Oricât de grea va fi lupta, fii sigur de biruinţă; căci Dumnezeu este lângă tine, spre a pune sfârşit durerilor ce te apasă.

Nu te înspăimânta, când te vei vedea lipsit de ajutorul omenesc. Oamenii sunt, ca şi tine, neputincioşi şi nu este mântuire întru ei. Nu nădăjdui deci în boieri, în fiii oamenilor, ci în Dumnezeu; căci cu cât oamenii te vor părăsi, cu atât mai mult Dumnezeu te va sprijini şi nu te va lăsa în mâna vrăjmaşilor tăi şi în prada durerii, că El este Dumnezeul şi Răscumpărătorul tău. El s-a pogorât pe pământ ca să te caute, ca pe o oaie rătăcită, şi să te mântuiască.

Dumnezeul meu, pune sfârşit suferinţelor mele! Oricât de grea va fi lupta, nădăjduiesc a câştiga biruinţa cu ajutorul Tău.

Nu mă voi teme, văzându-mă lipsit de ajutorul omenesc; căci cu cât mă vor părăsi oamenii, cu atât mai mult ajutorul Tău mă va sprijini.

Gândul VII

"Pentru ce te tulburi, că nu se fac lucrurile cum doreşti şi cum vrei? Cine este acela căruia să i se facă toate după voia sa?" (Urmarea lui Iisus, Cap. 22)

Noi credem în Dumnezeu, dar adeseori lucrăm ca necredincioşii, care nu văd în lucrurile acestei lumi decât fapta întâmplării, sau dacă izbutim în întreprinderile noastre, o dăm aceasta pe seama măiestriei planurilor noastre. Dar cel ce va fi pătruns de acest adevăr: că tot ce se face pe pământ este fapta lui Dumnezeu, în norociri binecuvântează mâna făcătoare de bine a lui Dumnezeu şi nu se laudă întru înţelepciunea sa, fiindcă Domnul a zis: "Fără de Mine nu veţi putea face nimic"; iar în nenorociri, lăsându-se în voia Domnului, strigă cu Iov: "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Lui binecuvântat!"

Sfântul Pavel ne învaţă ca totdeauna să mulţumim, adică să primim deopotrivă şi binele şi răul, care ne vine în această viaţă. De vom lua aminte la această învăţătură a Apostolului, vom vedea că aceasta este o urmare a încrederii şi lăsării noastre în voia lui Dumnezeu. Deci să credem, după sfânta Evanghelie: că fără voia Părintelui ceresc, nimic nu se face, că tot ce se face este spre folosul nostru şi slava Sa şi că trebuie să-i mulţumim Lui totdeauna.

Toate sunt hotărâte de El, spre mântuirea noastră: Binele, precum şi răul, bolile, precum şi sănătatea, moartea ca şi viaţa. Ce poate oare să tulbure pe cel ce crede adevăruri atât de mângâietoare? Orice i se întâmplă, el vede mâna Domnului şi Îl binecuvântează.

Orice voi începe, de la Tine vreau să încep, lăsându-mă cu totul în mâna Ta.

Gândul VIII

"Tu eşti răbdarea mea" (Profetul David)

Nu căutaţi o mare odihnă pe pământ, ci dimpotrivă, o mare răbdare, zice scriitorul Urmării lui Hristos, căci totdeauna aveţi de suferit. Pentru noi este de cel mai mare folos să ne deprindem totdeauna la răbdare, că aceasta este doctoria cea mai sigură împotriva tuturor relelor vieţii. Prin răbdare câştigă omul o energie, care îl face în stare să sufere cu curaj orice ispită şi nu-l lasă să cadă sub povara nenorocirilor. Fără răbdare, el ar cădea îndată şi ar pieri cu nevrednicie, făcându-se jertfă a deznădejdii.

Cea mai de pe urmă din toate suferinţele muritorului se zice agonie sau chin; însă toate suferinţele lui sunt agonii, mai mult sau mai puţin iuţi, şi cel ce nu are răbdare în acestă luptă, seamănă unui ostaş care, pe câmpul de bătălie, nu are nici vitejie, nici curajul trebuincios, şi astfel cum va fi biruitor?

Noi nu avem alte bucurii de aşteptat pe pământ decât cele ce ni le dă nădejdea. Aşadar, fiindcă vremea de faţă nu ne dă nimic plăcut, este de neapărată trebuinţă răbdarea şi aşteptarea unui viitor mai bun, către care suntem datori să ajungem.

Apostolul ne recomandă adesea această virtute creştinească a răbdării, ca pe un mijloc sigur şi scurt pentru a ajunge la desăvârşire; căci fără răbdare nu vom putea câştiga nici credinţa, nici nădejdea, nici dragostea şi, fără aceste trei virtuţi, nu este cu putinţă mântuirea.

Răbdarea îndulceşte patimile trupului, sau durerile şi întâmpină pe ale sufletului. Mânia, neînvoirea, pizma, ura, poftele rele nu află loc într-o inimă întărită prin răbdare, care este reazemul nemişcat al păcii.

Care este pricina tuturor păcatelor? dacă nu nerăbdarea şi nesupunerea la jugul legii Domnului, care opreşte aplecările noastre spre cele rele. Adam prin nerăbdare a păcătuit, când n-a vrut să se supună poruncii lui Dumnezeu şi prin răbdare a se împotrivi dorinţei celei rele, care l-a făcut călcător de poruncă. Nerăbdarea este pricina cea din toate zilele a greşelilor noastre.

Dă-mi mie, Doamne, a-mi deprinde sufletul întru răbdare. Fă ca nimic să nu schimbe în mine pacea Ta, care covârşeşte toată mintea. Cu ajutorul Tău, mă voi putea deprinde cu răbdarea, atât în cele mai mici nenorociri, cât şi în cele mai mari.

Totdeauna când oamenii mă vor asupri şi mă vor nedreptăţi şi când felurite ispite vor năvăli asupra mea, îmi voi aduce aminte de Iisus, căci în mijlocul vrăjmaşilor Lui, care-L împovărau cu defăimări şi bătăi, El tăcea.

Gândul IX

al luptei cu întristarea

"Întristat este sufletul Meu până la moarte" (Matei, Cap. 26)

Ce noapte dureroasă, în care Fiul lui Dumnezeu a grăit aceste cuvinte! Oare durerile, suferinţele şi nenorocirile ce ne apasă pe noi în cursul vieţii, au vre-o asemănare cu acele suferinţe ale Mântuitorului nostru, care a luat asupra Sa fărădelegile noastre şi S-a jertfit pentru păcatele noastre? Nimic nu lipsea din cele ce puteau pricinui cele mai cumplite dureri şi agonie. Şi ce sunt suferinţele noastre alături de acestea? Când oare fruntea noastră a fost scăldată în sudori de sânge? Când ne-am aflat vreodată faţă în faţă cu ucigaşii noştri? Când am fost daţi la felurite pedepse? Când am fost amăgiţi şi vânduţi de acei cărora le-am făcut bine? Şi când am fost părăsiţi de aceia, care trebuiau să ne ajute şi să ne mângâie? Sau dacă am pătimit ceva de acest fel, ne-am lăsat oare în voia Domnului?

Întristarea este cea mai îngrozitoare din toate relele ce apasă sufletul. Este o durere atât de vie şi atât de sfâşietoare, încât ne împiedică să ne folosim toate facultăţile mintale, atacă deasemenea şi puterile trupeşti şi ne aruncă în tot felul de patimi şi neputinţe. Toate se fac nesuferite omului ce este trist, rănile sale sunt atât de sensibile, încât nu suferă nici cea mai uşoară atingere, o singură vorbă poate să le deschidă şi să le facă să sângereze din nou.

Fiul lui Dumnezeu n-a vrut să rămână străin de suferinţe, pentru ca să ne arate dragostea Sa şi să ne înveţe şi pe noi a suferi. Sufletul Său a fost întristat până la moarte, adică până în clipa cea mai de pe urmă. Şi ce a făcut El în această agonie, când curajul se părea că L-a părăsit? Se roagă, cere de la Părintele ceresc uşurare. Dar cu ce supunere! "Părintele meu, zice El, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta. Dar cu toate acestea, voia Ta să se facă, iar nu a mea".

Auziţi voi, suflete deznădăjduite?

Iată pilda voastră! Iisus suferind se roagă, şi voi asemenea trebuie să vă rugaţi. El cere slobozirea Sa, şi voi puteţi să o cereţi pe a voastră, fără a vătăma virtutea lăsării în voia Sa.

Dar Iisus n-a fost ascultat, fiindcă trebuia să sufere pentru lume. El s-a supus şi un înger din cer i s-a arătat, întărindu-L pe El. Supune-te şi tu asemenea voinţei Prea Înalte: hotărăşte a te lăsa în voia Domnului, iar mângâierea şi întărirea îţi vor veni de sus. Vor fi mângâierile cereşti. Nu trebuie să cauţi altele, care adesea nu fac decât să-ţi învenineze rănile.

Ce-i foloseşte sufletului deznădăjduit? Orice care-l face a se înălţa către ceruri!

Îmi voi aduce aminte totdeauna de întristarea ce Tu ai suferit. Mă voi ruga cu aceleaşi cuvinte: "Părintele meu! de este cu putinţă, treacă acest pahar de la mine!"

Voi depărta din inima mea toată cârtirea şi nemulţumirea, lăsându-mă în voia Ta şi mângâindu-mă cu lucrarea faptei bune.

Gândul X

al pătimirii cu Hristos

"Dacă ne facem părtaşi suferinţelor Sale, vom fi asemenea părtaşi şi măririi Sale" (Romani 8)

Iisus Hristos ne-a făgăduit că în casa Părintelui ceresc sunt multe lăcaşuri pregătite pentru noi. Acolo El ne-a trimis. Dar nu vom ajunge în aceste lăcaşuri, dacă nu vom urma şi suferinţele Lui, precum Însuşi zice: "Cel ce voieşte să vină după mine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze". O! câtă mângâiere pentru cei ce suferă! Ei merg în urma Mântuitorului, pe împărăteasca cale a Crucii Sale, al cărei sfârşit este veşnica bucurie şi desfătare.

Dar pentru ce trebuie să pătimim cu Hristos, ca să ne împărtăşim de mărirea Sa? Pentru că păcatele noastre nu pot fi răscumpărate decât prin suferinţele din lumea aceasta. Cu toate acestea, relele întâmplări ale acestei vieţi nu sunt nimic pe lângă bucuria ce ne aşteaptă, numai să suferim cu răbdare şi mulţumire.

Prin suferinţele Sale, Iisus Hristos S-a făcut Răscumpărător al nostru, şi numai prin suferinţe noi ne putem face ucenici ai Lui. Pentru aceea apostolul Pavel zice: "Fiul meu, nu fii nebăgător-de-seamă de mustrarea Domnului, nici nu slăbi fiind certat de El! Că pe cine iubeşte Domnul îl ceartă şi bate pe tot fiul pe care-l primeşte. De veţi suferi certările ca nişte fii, se va afla lângă voi Dumnezeu, căci care fiu este pe care nu-l ceartă tatăl său? Iar de sunteţi fără certare, căreia s-au făcut părtaşi toţi, iată sunteţi din nelegiuire, iar nu fii adevăraţi" (Evrei, Cap. 12)

Ce vom zice de mulţimea creştinilor de astăzi, care suferă cu atâta nerăbdare şi nemulţumire relele acestei vieţi? N-avem oare noi de nimic a ne căi? N-avem noi nici un păcat de spălat? Bunătăţile cereşti au aşa de puţin preţ înaintea noastră? Şi nu ştim că răbdarea este trebuincioasă chiar pentru a vieţui aici, pe pământ, mai liniştiţi? Sfântul Ioan a văzut pe cei aleşi intrând în Ierusalimul ceresc şi, arătând, zice: "Veniţi din necaz mare, aveau în mâinile lor ramuri de finic, care este semnul ucenicilor".

Nu căuta însă a te arunca intenţionat în suferinţe, căci aceasta este semeţie şi îndrăzneală. Dar primeşte cu supunere cele ce-ţi vor veni, aducându-ţi aminte că nu vei plăcea lui Dumnezeu decât urmând Fiului Său, Care a suferit toate fără cârtire.

Fă ca, ori de voi trăi, ori de voi muri, să fiu cu Tine! Învaţă inima mea a suferi.

Îmi voi aduce aminte de întristarea ce apăsa sufletul Mântuitorului în vremea patimii Sale.

Mă voi ruga cu aceleaşi cuvinte cu care se ruga El: "Părintele meu, de este cu putinţă, treacă paharul acesta de la mine!".

Voi goni din inima mea toată întristarea, care nu va putea fi înfăţişată lui Dumnezeu, că aceasta este neplăcută Lui.

Gândul XI

"Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit" (Psalm 75)

Gândirea la Dumnezeu, în tulburările şi durerile vieţii, este pentru sufletul omului ceea ce este pentru toată făptura o rază de soare, după o furtună puternică. Aceasta răspândeşte posomorâta noapte a întristării, ridică puterile cele obosite şi pe deasupra ne umple de o dulce mângâiere şi bucurie. O, gândire dătătoare de viaţă! să-mi fii totdeauna de faţă în zilele nenorocirii! Fără tine nu voi fi în stare să port povara durerilor ce mă apasă.

Câte adevăruri mântuitoare ne descoperă gândirea la Dumnezeu, când se înfăţişează întristatului nostru suflet! Toate nădejdile vieţii viitoare ni se arată şi îndulcesc amărăciunile noastre.

Oricât de des ar fi norul ce ne înconjoară, nu poate să ne ascundă vederea cerurilor. Şi cine poate atunci să descurajeze pe acela care, ca Sf. Ştefan, întâiul mucenic, vede cerurile deschise şi pe Iisus Mântuitorul lumii stând dea dreapta lui Dumnezeu! În acestă vreme ne aşteaptă o viaţă fără sfârşit şi o fericire veşnică după moarte, de vom vieţui ca nişte adevăraţi creştini.

Ce sunt suferinţele care ne vin aici pe pământ? Vom putea oare să ne luptăm cu curaj, ca să câştigăm atâtea bunătăţi?

Gândirea la Dumnezeu ne aduce aminte de datoriile noastre către El şi de făgăduinţele ce le-am făcut la Botez. Oare pentru ca să trăim în desfătări, de aceea am intrat în rândul ucenicilor lui Hristos cel răstignit? Nu suntem noi răscumpăraţi cu sângele şi moartea Lui? Lepădând pe omul cel vechi al păcatului, nu ne-am îmbrăcat în omul cel nou?

Dacă semnul nostru este Crucea, să nu socotim că ni s-a dat ca să călătorim în viaţă pe un drum semănat cu flori. O! nu! ci cu spini şi mărăcini. Curaj însă! Avem atâţia bărbaţi mari, de toată vârsta şi starea, care au păşit înaintea noastră pe calea suferinţelor. Încercările şi suferinţele lor au fost mai aspre decât ale noastre; şi iată, astăzi au intrat în odihna Domnului, unde ne aşteaptă şi pe noi.

Urmăm pe Israel care, fiind rob în Babilon, gemea în pământ străin, aducându-şi aminte de Ierusalim. Să ne aducem şi noi aminte de Ierusalimul ceresc, unde într-o bună zi vom fi chemaţi. Această cugetare va umple de bucurie inima noastră.

Săracii exilaţi! Ce altceva poate să ne bucure pe acest pământ al suferinţelor, decât această mântuitoare gândire!

Te voi căuta, o, Dumnezeul meu, şi în durerile mele voi ridica mâinile către Tine, şi nu mă voi amăgi.

Mă voi deprinde în cugetarea sfintelor Tale porunci şi sufletul meu va fi strămutat ca afară de sine.

Ce este mai dulce decât a-mi aduce aminte de Tine şi a mă veseli? Îmi voi aduce aminte de Tine totdeauna! Pentru ce să descopăr oamenilor suferinţele mele şi să aştept ajutor şi mângâiere de la cei neputincioşi? Nu e mai bine să mă mărturisesc Domnului, Care este bun şi a Cărui milă este veşnică?

Gândul XII

al prevederii

"Gata este inima mea Dumnezeule, gata este inima mea" (Psalm 8)

Să fim gata la toate întâmplările, ca nici una să nu ne prindă fără veste! Ba să mergem încă înaintea lor, printr-o înţeleaptă prevedere.

Cârmaciul iscusit ştie, în mijlocul liniştii celei mari, să prevadă furtuna ce-i ameninţă corabia sa. Asemenea să fim şi noi când ne merge bine. Să ne purtăm aşa, ca şi cum acestea ar trebui să se sfârşescă imediat. Atunci, orice nenorocire ar veni, suntem pregătiţi. Relele de care ne temem, putem să le ocolim, fiind pregătiţi să le purtăm mai cu curaj; dar un rău neprevăzut este mai anevoie de purtat, adesea devine chiar de nesuportat.

"Fiţi gata!", zice sfânta Evanghelie.

Să unim dar, în toată viaţa noastră, înţelepciunea cu simplitatea. "Fiindcă zilele sunt rele", sau pot să ajungă rele, să împlinim în fiecare zi cu linişte datoriile noastre. Ce se va întâmpla mâine nu ştim. La ce nu este expus omul în acest câmp de bătălie, pe care-l numim lume! Dar se cuvine să zicem, plini de încredere, cu Proorocul Împărat: "Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi teme? Voi nădăjdui către El în mijlocul umbrei morţii".

Orice mi se va întâmpla, voi ridica ochii la cer, de unde va veni ajutorul meu, de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul.

Să fim gata la toate. Să ne bucurăm de binele care este în stăpânirea noastră, dar să nu ne robească. Să fim gata a pierde toate. Să ne aducem aminte că nu suntem decât nişte călători pe acest pământ. Ar fi nebunie să ne statornicim aici, unde nu avem domiciliu stabil. Timpul nu se opreşte niciodată şi ne târăşte cu el. Trebuie să mergem şi pururea să mergem, până la sfârşit.

Dumnezeul meu, mi se poate întâmpla ceva fără voia Ta? Nu, negreşit! Mă las dar cu totul în cârmuirea mâinii Tale.

Voi întrebuinţa lucrurile acestei lumi, ca şi cum nu le-aş întrebuinţa, că toate sunt trecătoare.

Mă voi supune la toate întâmplările vieţii. Nu mă voi crede niciodată scăpat de relele ce sunt legate de soarta omului. Voi fi totdeauna gata, dar nu voi lăsa să mă stăpânească frica zadarnică, ştiind că bunătatea Ta priveghează asupra mea.

Gândul XIII

"Învaţă a părăsi, pentru dragostea lui Dumnezeu, pe prietenul care îţi este scump" (Urmarea lui Iisus)

Cel ce a aflat un prieten credincios, a aflat o comoară, zice Sfânta Scriptură. Dar să ne aducem aminte că, oricât de scump ne-ar fi acest prieten, nu putem să-l iubim decât ca pe un om muritor, căci moartea poate în fiecare zi să ni-l răpească.

Iată că prietenul, care este atât de dulce, poate să ajungă un izvor de amărăciuni şi de dureri nemângâiate, când sufletul nostru pune toată dragostea sa într-o fiinţă supusă morţii şi o iubeşte ca şi cum ar fi fără de moarte. Singurul mijloc de a scăpa de durerile peste măsură, ce le poate pricinui pierderea prietenilor noştri, este de a-i iubi pentru Acela, pe care nu-L pierdem niciodată. Întradevăr, nu are cineva ceva, decât ceea ce nu pierde niciodată, nici nu se teme că va pierde.

Să iubim dar pe prietenii noştri, în şi pentru Dumnezeu, Care ni i-a dat. Să ne bucurăm de vederea lor, cât ne va fi iertat. Să trăim cu ei pe pământ, iar dacă moartea i-a răpit dintre noi, să continuăm a-i iubi în sânul lui Dumnezeu, unde ei au schimbat nenorocirile şi durerile de aici, cu bucuriile cele nesfârşite şi veşnice. Ei trăiesc într-un loc unde nu este durere, nici întristare şi nici schimbare. Moartea n-a rupt legăturile ce ne uneau, ci le-a făcut veşnice. Să hotărâm dar, a iubi pe Dumnezeu şi pe prietenii noştri, care ne fac bine, pentru Dumnezeu. Să privim orice altă dragoste pământescă ca o slăbiciune primejdioasă a firii noastre, de care nu vom putea fi siguri niciodată, dacă nu se leagă cu voia lui Dumnezeu.

Dumnezeule! fă ca să iubim numai pentru Tine şi prin Tine, căci în acestă lume, supusă atâtor schimbări, ce putem nădăjdui statornic afară de Tine?

Vreau să iubesc numai pentru Dumnezeu. Voi privi ca o slăbiciune vătămătoare orice dragoste împotriva voii şi dragostei lui Dumnezeu.

Gândul XIV

al mamelor îndurerate

"Eu voi merge la el, iar el nu se va întoarce la mine" (II Regi, Cap. 12)

Este o durere alături de care pierderea bogăţiilor, a cinstei, a sănătăţii şi chiar a vieţii, par mici. Este aceea care sfărâmă inima, care te face să verşi lacrimi, precum vărsa Rahil şi mama lui Tovie, lacrimi amare, pe care Sfânta Scriptură le numeşte nemângâiere. Aceasta este durerea mamelor... Rahil plângea pe fiii săi şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai erau.

O, mame creştine! Ce cuvinte pot întrebuinţa aici decât tăcerea! Durerea ce vă apasă nu se poate simţi în toată puterea ei decât de voi şi niciodată nu se poate rosti. Cum poate cineva să descrie durerea ce sfâşie pieptul unei mame? Fiinţa care îi aducea mulţumirea, plăcerea şi nădejdea vieţii ei, nu mai este! I s-a răpit floarea vârstei, şi nu va mai veni. O, mamă nemângâiată! vei merge tu la copilul tău! Ochii tăi nu vor mai vedea pe pământ pe copilul tău, nu vei mai auzi glasul lui cel iubit. Dar religia ţi-l arată în sânul lui Dumnezeu, unde, ca într-un liman sigur şi liniştit, se bucură că a scăpat de relele şi de durerile acestei lumi.

Ai toată dreptatea să te întristezi şi să plângi pentru această pierdere; dar nu plânge ca aceia ce n-au nădejde. Încetează să cauţi pe pământ ceea ce nu vei putea să mai afli. Ridică-ţi ochii la cer, şi dacă ochii tăi obosiţi de lacrimi se întorc iarăşi către pământ şi către lucrurile ce te înconjoară, opreşte-i asupra Crucii, unde vei vedea chipul Celui mai ales din fiii omeneşti, care îşi dă duhul în braţele celei mai duioase mame! Sabia ce-ţi pătrunde inima nu va străbate mai departe decât a pătruns inima Presfintei Fecioare. Vezi pe aceasta maică duioasă lângă Crucea dumnezeiescului său Fiu. Ca şi El, ea zice Părintelui ceresc: "Fie voia Ta, iar nu a mea!"

Iată pilda ta. Fă şi tu ca Sf. Fecioară Maria. Iubeşte şi suferă ca ea! Stai împreună cu ea lângă Crucea Domnului! Numai acolo vei afla uşurare durerilor tale nemângâiate.

"El nu va mai veni la tine, dar tu vei merge la el". Câtă mângăiere în acest dulce gând! Acele persoane, atât de dragi şi scumpe, care au încetat de a mai trăi cu noi, au trecut într-o lume mai bună, unde noi îi vom vedea iarăşi. Despărţirea nu este veşnică; căci moartea veşnică este numai moartea în păcate. Noi îi vom regăsi pe cei ce au adormit întru Domnul. Îi vom afla spre a nu-i mai părăsi niciodată. Dumnezeule! când va veni această mult dorită clipă?

Eu cred cu statornicie că voi vedea bunătăţile Tale în pământul celor vii. Cine-mi va da aripi ca de porumbel şi voi zbura la locul odihnei mele? zicea profetul David.

Pentru ce să mă supună întristarea, ca pe cei ce n-au nădejde? Gândirea mea va afla totdeauna mângâiere, ştiind că cei ce au trecut din această lume sunt în sânul lui Dumnezeu, unde mă aşteaptă şi pe mine.

Gândul XV

al luptelor vieţii

"Viaţa omului pe pământ este o luptă" (Iov 6)

De va căuta omul împrejurul său sau se va coborî în inima sa, află pretutindeni lupte. Păcatul a gonit pacea, care este rodul dreptăţii, şi a făcut din această lume un câmp întins de bătălie, unde patimile muritorilor se izbesc necontenit.

Este o luptă întru cele din lăuntru ale omului, în care materia, sau trupul cel stricăcios, are dorinţe cu totul potrivnice duhului. Şi această luptă ţine până când moartea rupe legăturile ce unesc sufletul cu trupul.Aşa cum nu poate fi niciodată armonie într-o societate alcătuită din oameni răi, aşa nu va fi armonie în aplecările şi dorinţele inimii noastre, câtă vreme vom fi supuşi domniei patimilor. Totdeauna va fi în noi o luptă şi o tulburare, care nu vor cunoaşte nici o oprelişte.

Iar în afară, omul este în luptă cu semenii lui. Iubirea de sine a sfărâmat unirea pe care Dumnezeu a pus-o în societatea primitivă a oamenilor. Mândria vrea să domnească peste toţi. Iubirea de sine voieşte să tragă tot la sine. Fiecare îşi caută interesele sale în paguba altora.

Pizma, gelozia, certurile, ura, răzbunările frământă ticăloasa omenire şi nu-i lasă nici un minut de odihnă. În tot locul stăpânesc fricile, ocările şi durerile apăsătoare.

Iată cum se scurge toată viaţa omului, al cărei fond nu este decât neodihnă şi urîciune, cu toate silinţele noastre de a o înfrumuseţa şi de a o face plăcută.

Un jug greu, zice Sfânta Scriptură, apasă pe fiii lui Adam, din ziua în care au ieşit ei din sânul familiei lor, până când se vor întoarce în pământ, care este mama comună a tuturor. Omul, prin greşelile lui, nu încetează să îngreuneze acest jug; în fiecare zi el adaugă durere peste durere, căutând uşurarea şi mântuirea în altă parte decât acolo unde este izvorul păcii şi al fericirii. A! de am cunoaşte darul lui Dumnezeu, şi dacă am căuta să ne unim cu Cel ce a zis: "Veniţi către Mine toţi cei întristaţi şi pe care povara nenorocirilor vieţii vă apasă, şi Eu vă voi odihni pe voi". Dar vai! lumea îmbătrâneşte în necredinţă şi în suferinţe, până ce în sfârşit mormântul se deschide, ca să ne înghită, după o viaţă scurtă şi rea.

O, Dumnezeule bun! Fă ca, după ce am trăit - cum zice acel sfânt Patriarh - zile puţine şi rele aici pe pământ, să ne odihnim după moarte în sânul Tău.

Dă-ne timp de repaus, în mijlocul luptelor vieţii, ca să cugetăm la Tine, mai înainte de a ne duce; căci nu vom mai fi mult pe pământ.

Fă ca să ne luptăm în aşa fel ca să biruim şi să primim de la Tine răsplătirea suferinţelor.

Vrând să am odihnă pe pământ,

Mă voi sili să am pace cu mine şi cu alţii.

Nu voi înceta să priveghez şi să mă lupt, căci vrăjmaşul totdeauna pândeşte, şi ştie să se folosească şi de cea mai mică neglijenţă a mea.

Însă mai întâi mă voi lupta ca să mă birui pe mine, adică aplecările şi patimile ce mă bântuie şi vor să mă supună; iar după aceea va fi foarte uşor să birui pe vrăjmaşii din afară.

Gândul XVI

al dârzeniei

"Câtă vreme purtăm acest trup stricăcios, nu vom putea scăpa de păcate" (Urmarea lui Iisus, Cartea I, Cap. 22)

Cât suntem de neputincioşi! Noi nu putem avea niciodată statornicie neclintită în hotărârile noastre cele bune. De multe ori ne luptăm cu curaj împotriva vreunei patimi ce ne bântuie şi, după ce ne credem scăpaţi de ea, numai puţină ispită să vină şi cădem iarăşi, poate o cădere şi mai mare.

Cu toate acestea să nu ne descurajăm niciodată, altfel vrăjmaşul ne va birui mai uşor. Să facem ceea ce putem şi pentru ce nu putem, să cerem ajutorul Domnului. Sf. Pavel apostolul cerea de la Domnul ca să depărteze ispita de la el, dar acestă cerere nu i-a fost împlinită. Căci i s-a zis: "destul îţi este darul Meu, că puterea Mea întru neputinţe se săvârşeşte!" Şi s-a supus, luptându-se până în sfârşit. Să ne supunem şi noi, că aceasta e soarta noastră.

Numai prin răbdare şi printr-o luptă neîncetată vom putea câştiga biruinţa.

Să nu uităm însă, pentru mângâierea noastră, că nu ne luptăm singuri. Este Cel ce se luptă împreună cu noi şi Care S-a luptat singur pentru noi, Cel puternic, care a biruit lumea. Şi cine poate deznădăjdui având un ajutor atât de tare?

Dumnezeule! Viaţa nu este decât osteneală şi durere. Nu ne lipsi nici o clipă de ajutorul Tău! Nu ne lăsa să cădem în ispite, ci ne apără cu puterea Ta.

Noi ne vom aduce aminte totdeauna de acest cuvânt al Tău: "Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispite".

Oricât de grea ar fi lupta, care ne stă înainte, nu ne vom descuraja, fiindcă Tu eşti ajutorul nostru.

Gândul XVII

"Unde este Dumnezeul tău?" (Psalm 41)

Această întrebare, pe care o auzea neîncetat Proorocul şi Împăratul David de la vrăjmaşii lui, îl făcea să verse lacrimi ziua şi noaptea. În mijlocul nenorocirilor de care se vedea apăsat, singura lui mângâiere era de a-şi aduce aminte de Dumnezeu. "Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zicea el, şi m-am veselit". Cu toate acestea, totul părea întocmit spre a-i răpi această mângâiere atât de dulce. Vrăjmaşii săi, văzându-l gonit şi silit să fugă pentru a se ascunde de însuşi fiul său, îi aduceau aminte, în batjocură, de credinţa şi nădejdea sa în Dumnezeu.

Unde este Dumnezeul tău? - îi ziceau ei - acel Dumnezeu pe care tu îl socoteai ajutorul şi scăparea ta? Să te scape acum din mâinile noastre!

Aceste cuvinte deşarte n-ar fi pătruns până în inima Sf. Prooroc David, ci le-ar fi respins, dacă n-ar fi auzit răsunând aceste cuvinte chiar înlăuntrul lui, povara suferinţelor devenind astfel şi mai apăsătoare.

Ce stare dureroasă! Afară vrăjmaşii care-l defăimau, arătându-i starea de părăsire în care se afla, cu toată credinţa sa în Dumnezeu şi paza Legii Lui, iar în sufletul său, vrând să caute mângâiere, nu afla decât îndoială şi lupte. Nu se ridicau în acel suflet, zguduit de furtunile ispitelor şi plin de durere, decât gânduri posomorâte, care, unite cu vrăjmaşii lui, îi strigau: "Unde este Dumnezeul tău? El Şi-a retras apărarea şi darul Său! Ce-ţi folosesc acum toate faptele tale cele bune? Fugi dar în singurătate, depărtează-te în munţi pustii, ca o pasăre gonită de vânători; şi cine ştie dacă şi acolo vei scăpa de primejdia ce te ameninţă!"

Câţi drepţi se află în aceleaşi suferinţe chiar şi în ziua de astăzi! Iar lumea, martoră suferinţelor lor, nu arată nici cea mai mică compătimire. Suferinţele lor sunt chiar un fel de triumf pentru vrăjmaşii binelui. "Unde este Dumnezeul lor? - strigă ei în batjocură - ce le foloseşte astăzi că s-au deosebit de ceilalţi printr-o viaţă pilduitoare şi de jertfire? că au împlinit cu credinţă datoriile religioase? că au vrut să devină cei mai cinstiţi oameni?" Dar ce e şi mai trist, este că poate chiar şi în inima acelor drepţi se ridică gânduri de murmur şi de descurajare. "Unde este dar Dumnezeul meu? M-a părăsit oare în prada atâtor rele nesuferite?", aşa strigă dreptul obosit de dureri.

O, voi! care vă aflaţi pradă cumplitelor dureri, a patimilor şi suferinţelor! Vărsaţi înaintea Domnului rugăciunile voastre, spuneţi-I Lui necazul vostru, cum făcea Împăratul David, şi credeţi, plini de nădejde, că suferinţele voastre vor trece. Zilelor furtunoase urmează zile senine; şi de veţi răbda cu curaj, veţi vedea bunătăţile Domnului în pământul celor vii, în corturile drepţilor, unde cântări de veselie vor urma suspinelor şi lacrimilor ce le-aţi vărsat pe pământ. Încă puţină răbdare şi Domnul se va arăta în ajutorul vostru, veţi vedea faţa Lui şi vă veţi bucura.

O, suflete al meu! În mijlocul suferinţelor şi al durerilor ce te apasă, înalţă-te către Făcătorul tău, fii mai presus decât vrăjmaşii tăi!

Cele pământeşti sunt trecătoare, voi aţinti privirile către ceruri şi mă voi ruga neîncetat cu David: "Degrabă auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu, să nu-Ţi întorci faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se pogoară în groapă" (Psalm 142). Drumul rămas de alergat este foarte scurt, şi Domnul este aproape de mine, ca să mă întărească.

Gândul XVIII

"Să nu se tulbure inima voastră" (Ioan)

Omul este din fire supus la slăbiciuni şi greşeli. Păcatul este pentru om; dar a nu se mai pocăi şi, ce este mai rău, a deznădăjdui este pentru satana, fiindcă numai el a pierdut tot, chiar şi nădejdea. Deznădejdea este iadul pe pământ. Veşnicul vrăjmaş al neamului omenesc ar vrea ca să ne facă să suferim muncile iadului şi în viaţa aceasta chiar; şi după ce ne-a târât în păcate, îşi dă toată silinţa să ne insufle deznădejde. Mai înainte de a cădea în cursele lui, ne orbeşte, ca să nu vedem dreptatea judecăţii lui Dumnezeu, şi, îndată ce am păcătuit, ne face să vedem vina în toată asprimea ei, cum şi el însuşi o vede.

Inimi care aţi fost amăgite şi căzute în păcate, uniţi-vă şi plângeţi, dar nu vă aruncaţi în păcatul deznădejdii! Căci deznădejdea nu vine de la Dumnezeu, pe care apostolul Îl numeşte Dumnezeul păcii. Cădeţi înaintea Aceluia, pe Care L-aţi mâniat, şi El vă va da bucuria mântuirii Sale. După ce aţi defăimat mărirea Lui prin greşelile voastre, aruncaţi-vă înaintea bunătăţii Sale, vărsaţi lacrimi, şi dragostea Sa este gata să vă primească.

Nu credeţi că aţi pierdut tot, dacă aţi căzut în oarecare greşeli, de care, căindu-vă, veţi primi iertare - este mai rea deznădejdea, decât cele mai grele păcate. Aduceţi-vă aminte că virtutea unui mare număr de oameni stă nu întru a nu fi păcătuit, ci mai ales întru a se ridica îndată după păcat şi a se îndrepta. Un suflet descurajat este cu totul în puterea vrăjmaşilor mântuirii sale; este ca ostaşul care, în loc să se lupte, aruncă armele şi se predă.

Fie-ţi păcatele totdeauna înaintea ta, ca să te ţii în umilinţă şi în neîncredere faţă de tine însuţi. Căinţa să-ţi fie nemărginită, dar deznădejdea inima ta să nu cuprindă. Pocăinţa are bucuriile ei şi lacrimile pe care le trage din inimă sunt mai mângâietoare decât oricare mângâieri omeneşti.

Doamne al milei! Tu cunoşti slăbiciunea firii noastre, deci nu defăima inima mea cea umilită şi smerită!

De mila Ta este plin pământul şi bunătatea Ta acoperă cerurile.

Fă Preabunule ca să nu mă descurajez, oricât de mare ar fi numărul greşelilor mele! Dă-mi cuget de pocăinţă şi de îndreptare!

Voi depărta de la mine gândurile deznădejdii şi ale fricii, care sunt împotriva bunătăţii şi milostivirii Tale celei nemărginite. Însă mă rog Ţie: luminează paşii mei şi-i îndreptează pe cale poruncilor Tale celor prea sfinte şi mântuitoare.

Gândul XIX

al bunei mâhniri

"M-am plecat şi m-am gârbovit către pământ; toată ziua umblu plin de mâhnire" (Psalm 33 - 6)

Pricina acestei dureri adânci a proorocului David era aducerea aminte de păcatele sale, care ajunsese să fie o povară apăsătoare pentru inima lui. Celelalte suferinţe ale lui nu erau nimic în comparaţie cu aceasta. Şi, într-adevăr, ce este mai dureros şi mai umilitor pentru suflet decât gândul că L-am mâniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre, şi-L mâniem în tot ceasul? Dacă am avea a ne căi numai pentru trecut, dacă în timpul de faţă am fi mai îndreptaţi şi dacă am fi încredinţaţi că în viitor vom avea mai puţine pricini de a ne mustra conştiinţa, durerea noastră ar fi oarecum mai uşoară. Dar gândul muritorului se pleacă spre cele rele din tinereţea lui, şi relele obiceiuri se fac fire, de nu vom lupta cu statornicie pentru a le birui.

Să mergem după Iisus, Care ne cheamă zicând: "Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi obosiţi de păcate, şi Eu vă voi odihni pe voi"! O! cât este de bun Dumnezeul lui Israil celor drepţi la inimă!

De aceea să ne smerim înaintea Lui pentru greşelile noastre. Însă nu trebuie să ne descurajăm, nici să deznădăjduim. Căci El este gata să ne primească, numai de vom avea căinţă şi întoarcere adevărată; fiindcă El cunoaşte neputinţa şi slăbiciunea firii noastre omeneşti - şi acolo unde se înmulţeşte păcatul, acolo prisoseşte şi darul Său.

Gândul XX

"Doamne, noaptea se apropie; rămâi cu noi" (Luca 24)

Fericit şi de o mie de ori fericit este omul care se află aproape de Iisus, când zilele de bucurie vor înceta să mai strălucească pentru el, când noaptea nenorocirilor şi a durerilor se va apropia, iar el face totul pentru a-L ţine lângă sine pe bunul Iisus, zicându-I asemenea ucenicilor: "Doamne, noaptea se apropie; rămâi cu noi!"

Prin credinţă, nădejde şi dragoste vom ţine pe Iisus lângă noi. În acest chip ne vom face vrednici ca să se arate nouă şi să petreacă întru noi, ca să ne mângâie în întristări şi nenorociri.

Ce vom face fără El, când ne înconjoară noaptea cea întunecoasă a durerilor şi a ispitelor de tot felul? Dar fiind El cu noi, de ce avem a ne teme? Nu este El lumina şi pacea lumii? Inima noastră, apăsată de suferinţe şi mâhnire, s-ar sfărâma, dacă ar fi lăsată să reziste singură. Dar când va răsuna în ea glasul Cuvântului, se va aprinde de dragoste, ca şi cele ale ucenicilor din Emaus. Atunci ce-i mai pot face loviturile întristătoare ale vieţii?

"Doamne! noaptea se apropie". Să ascultăm pe Iisus, Care ne lămureşte că noi nu putem câştiga Împărăţia lui Dumnezeu decât prin suferinţe, fiindcă El Însuşi a suferit până la moarte, ba încă moartea Crucii! De vom asculta cu luare aminte dumnezeiescul Său glas, câte lucruri mântuitoare ne va învăţa privitoare la fericirea noastră, şi în viaţa aceasta şi în cea viitoare! Învăţăturile Sale nu pricinuiesc niciodată dezgust ori neplăcere. Odată dacă L-a ascultat cineva, nu se mai teme decât să nu-l părăsească. "Rămâi cu noi"! Cuvintele Sale fac inima să nu mai simtă nimic altceva decât dragostea Sa. Ce ne pasă atunci de cele ce se petrec înafara noastră? suntem nebiruiţi de tulburare şi de descurajare, fiindcă toate cuvintele lui Iisus îndulcesc amarul suferinţelor noastre.

Doamne, Doamne! rămâi cu noi, că noaptea se apropie, această noapte în care nu vedem ce putem face. Dar dacă Tu vei fi Lumina noastră, de cine ne vom teme?

Mă voi depărta adesea în singurătate, ca să aud cuvintele Tale. În mijlocul durerilor care mă întristează, cea mai mare suferinţă ar fi dacă Te-ai depărta de mine.

Mă voi sili deci să Te ţin aproape de mine prin răbdare, supunere şi lăsare cu totul în voia Ta cea sfântă.

Gândul XXI

"Nu ne vom teme, când se va tulbura pământul" (Psalm 15)

Nu este aşa însă cu aceia care sunt lipiţi de lume. Ei sunt supuşi la toate prefacerile şi tulburările. Războaiele, nenorocirile obşteşti, morţile, loviturile împotrivitoare ale soartei şi alte atâtea rele care acoperă pământul îi umple de amărăciune necontenită. În tot cursul vieţii suferă şi ajung la ceasul cel mai de pe urmă, fără a fi gustat o clipă de fericire.

Creştinul nu este împilat de nici o împotrivire, zice sfântul Ciprian, nici de nenorociri obşteşti şi nici de cele ale insului. Trăind mai mult în duh decât în trup, biruieşte slăbiciunile trupului, prin tăria sufletului. Are răbdarea tare, pe care i-o dă religia. Este totdeauna mulţumitor şi recunoscător lui Dumnezeu. Priveşte cu acelaşi ochi şi cele bune din viaţă, cât şi relele. Fără a pierde vreodată liniştea sufletului său, rămâne neclintit în mijlocul furtunilor lumii şi aşteaptă în pace timpul liniştit al împlinirii dumnezeieştilor făgăduinţe. Credinţa şi nădejdea sa îl sprijină şi-l ridică din mijlocul ispitelor lumii. Virtutea sa rămâne statornică şi nemişcată, iar inima sa este întărită de o putere dumnezeiască.

Dacă se întâmplă vreodată ca să slăbească în nenorociri, îi va fi destul să ridice ochii la cer, să ceară ajutorul Atotputernicului, şi se înalţă, fără zăbavă, mai presus de orice ispită şi nenorocire.

Dacă religia nu ar fi de nici un alt folos omului, decât numai să-l facă mai puternic decât ispitele şi întâmplările întristătoare ale vieţii, şi tot am putea să o numim, fără teama de a greşi, binefăcătoarea neamului omenesc.

Deci să plângem soarta celor ce sunt lipsiţi de această mângâiere, pe care o poate afla muritorul pe pământ, atunci când oamenii îl părăsesc cu totul, ori nu sunt în stare să-i ajute.

În vremea când valurile ispitelor, înălţându-se până la nori, ne ameninţă cu înecul, când furtuna suflă mânios peste capetele noastre şi când pieirea noastră pare sigură, numai la limanul religiei aflăm scăpare. Atunci Cine altul poate să poruncească mării şi vânturilor să se liniştească? Numai Domnul puterilor!

Fericiţi sunt cei ce, în vremea zilelor de durere, au învăţat să găsească scăpare în ajutorul şi umbrirea Celui Preaînalt, ascunzându-se în corturile Lui în ziua răutăţilor, cei ce strigă cu David: "Domnul este scăparea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?"

Eu voi trăi în buna credinţă şi voi păşi cu curaj peste toate piedicile. Îmi voi întări inima şi voi chema ajutorul Celui Preaputernic.

Gândul XXII

al celor cinci minute

"Încă puţin timp" (Ioan, Cap. 16)

Religia nu cere de la noi nesimţire în nenorociri, ea se împacă foarte bine cu natura noastră, care ne aruncă adesea într-o mâhnire covârşitoare, şi nu se apropie decât de cei ce nu mai au nădejde. Însă deznădăjduiască-se numai aceia care nu aşteptă altă viaţă şi cei care se desfată în toate plăcerile şi bucuriile, în viaţa aceasta trecătoare.

"Încă puţin timp"! Deci curaj şi răbdare! Să ridicăm ochii şi vom vedea limanul la care o să ajungem; nu suntem departe, se poate ca o suflare de vânt prielnic să ne ajute să intrăm în acest liman, mai înainte de a ne gândi noi.

Să plecăm urechea, căci suntem aşa de aproape de ţărm, încât putem să auzim cântările de veselie ale celor ce ne-au luat-o înainte. Încă puţin timp şi vom uita durerile pe care a trebuit să le suferim în timpul călătoriei noastre.

Câte rele şi ce suferinţe nu poate îndulci această mântuitoare cugetare! Aceasta a pricinuit sfinţilor răbdarea cea neclintită. Ei au cunoscut, aşa cum ne zice Sf. Pavel, că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, faţă de slava ce ni se va descoperi nouă.

Creştine! priveşte viaţa ca pe o scurtă călătorie şi trage din ea concluzia că toate sunt deşertăciuni: suferinţele ca şi plăcerile, cu deosebirea că numai plăcerile, chiar şi nevinovate, după ce trec, lasă un pustiu în suflet - iar suferinţele pot să-ţi aducă mult folos sufletesc.

O! cine n-a învăţat la şcoala suferinţelor, nu ştie nimic! Către aceasta de vei răbda, mulţumind, vei câştiga viaţa cea veşnică.

Aşadar, când vin zile de dureri şi ispite, întăreşte-te întru Domnul, Care a suferit pentru tine! Rabdă cu mulţumire, aducându-ţi aminte de aceste cuvinte ale Lui: "Încă puţin timp şi Mă veţi vedea"!

Încrede-te în Dumnezeu
în nenorociri, şi te roagă Lui!

Dumnezeule şi Domnul meu! Tu eşti tot numai dragoste. Către Tine vin şi chem ajutorul Tău. Inima mea este plină de întristare. Tu mă poţi ajuta şi cred că mă vei ajuta, că Tu eşti Dumnezeul meu, şi cel ce are nădejdea întru Tine, nu se va ruşina. Preabunule, Tu ai poruncit să batem şi ni se va deschide. Iată, acum bat la uşa milostivirii Tale şi-Ţi cer apărarea. Tu eşti Domnul şi Părintele meu şi nu vei lepăda pe fiul Tău.

Este adevărat că am călcat adesea poruncile Tale sfinte, dar îmi cunosc greşeala şi mă întorc la Tine, căci aceasta o ceri în Sfânta Ta Evanghelie.

Vin către Tine. Întinde-Ţi braţul milei Tale, Părinte îndurate! Sunt încredinţat că nu mă vei lipsi de ajutorul Tău cel puternic, că Tu eşti tot dragoste. Tu ai sădit acestă dragoste în inima muritorilor şi le-ai poruncit să se iubească. Tu, Preabunule, ai poruncit să facem bine fraţilor noştri, să mângâiem pe cei ce sunt în nevoi şi pe cei ce suferă. Cunoşti, Stăpâne, că, de am făcut vreun bine, este numai prin ajutorul şi puterea Ta. Şi acum, când sunt în durere şi întristare, oare nu voi afla scăpare şi ajutor de la Tine?

Tu ai zis, Dumnezeule: "Ceea ce veţi face unuia din cei mai mici dintre voi, Mie aţi făcut". Aducându-ţi aminte de această făgăduinţă a Ta, binevoieşte a o împlini. Tu cunoşti inima şi voinţa mea, ştii că totdeauna am suferit cu cei ce suferă, am plâns cu cei ce plâng, am întins mână de ajutor celui sărac şi neputincios, am sfătuit pe cel necunoscător şi prost, şi am sprijinit pe cel ce se poticnea să cadă. Toate acestea le-am făcut nu cu puterea mea, ci cu a Ta Preabunule. Nu le arăt aici ca să mă laud ca fariseul, ci ca să dezvelesc înaintea Ta cele ascunse ale inimii mele şi să-ţi cer ajutor şi mângâiere, în durerea care mă apasă.

Plin de această cunoştinţă, cred că bunătatea Ta nu mă va părăsi până în sfârşit.